Mai erau câteva zile până la prima zi de şcoală. Nu. Greşit. Prima zi de şcoală a fost în clasa întâi. Acum, urma a nu ştiu câta zi de şcoală. Cu alte cuvinte, începeam noul an şcolar. Clasa a şaptea. Mă simţeam ca un băiat mare şi le vorbeam de sus picilor de pe strada noastră.
Ei, glumesc! Toţi copiii de pe strada noastră îmi erau prieteni indiferent de vârsta lor.
Jiji o mai făcea pe „flăcăul”, dar intervenea Musculiţa cu ironiile ei şi-i tăia elanul ca să mai fie un băiat mare arogant. „Îi mai tai din mustaţă că prea se crede cavalerul străzii”, spunea ea ori de câte ori îl lua peste picior pe Jiji care avea o faţă de bombă amorsată, ultimele 5 secunde.
Singurul care nu părea să fie la nivelul nostru era Tatalai. Noi ne jucam Tabinet, Şeptic, Păcălici, Fazan, Şah, Rummy, jocuri care se jucau cu mintea, mai evoluate pentru vârsta noastră.
El, nu. Voia să se joace Poarca, Cal de rege – Cal de prinţ, Capra-n patru, Fripta, jocuri pe care le ignoram. Nu mai erau de nasul nostru.
Tatalai a devenit căpitan pe stradă la gaşca celor de grădiniţă. Ca să nu-l supăr, participam şi eu uneori la jocurile lui depăşite. Mă prefăceam că sunt un copil de la grupa mică şi mă lăsam condus de Tatalai. Bucuria lui. Tatalai era fericit. Mă răsplătea cu porumb fiert şi cu magiun pe pâine. Porţii duble. Să tot să-i fac voia.
În fine! Nu despre astea voiam să vă povestesc. Strada avea mereu poveştile ei.
Începusem să vă scriu despre începerea noului an şcolar. Drept să vă spun, nu eram copilul care să aştept nerăbdător începerea şcolii. Nu mă atrăgea. Şi nu eram singurul. Sistemul educaţional al şcolii nu prea făcea nimic ca să ne atragă. Regulile stricte ne puneau în faţa unei discipline severe fără drag de învăţătură. Trebuia să fii bun la toate materiile, altfel erai un copil mediocru indiferent cât de bun erai la o anumită disciplină şcolară.
Mie îmi plăceau foarte mult literatura română, geografia şi biologia. Asta nu însemna c-aş fi fost un elev silitor dacă la matematică, chimie şi fizică nu aveam decât note de trecere. Nu se ţinea cont de aptitudinea şi potenţialul elevului.
Programa şcolară comunistă avea nevoie de minţi formate special pentru o societate multirateral dezvoltată. Era începutul perioadei comuniste de industrializare a ţării.
Cei care nu treceau de acest „barem”, erau dirijaţi la sapă, la strung şi la construit case.
Cu aceste gânduri, mă trezesc la poartă înainte cu o săptămână de începerea noului an şcolar, cu două colege de clasă: Zburlita şi Viorica Frăţilă. Zburlita era comandantul detaşamentului de pionieri, iar Viorica era şefă de clasă.
Curios, le întreb cu ce ocazie:
‒ De ce aţi venit la mine, fetelor? Vă era dor de mine?
‒ Ai vrea tu, Licuţă. Clasa noastră a hotărât să începem noul an şcolar cu un cadou pe care să i-l oferim tovarăşei diriginte, a piţigăit Viorica.
Zburlita, mută.
‒ De aceea trecem pe la toţi colegii din clasă, să le propunem să dea o sută de lei de fiecare ca să-i cumpărăm tovarăşei o brăţară sau un inel, sau un ceas mai modern.
‒ De ce? Nu are, sau cum? Şi câţi din clasă au hotărât asta?
‒ Nu contează. E decizia mea, dar şi a detaşamentului de pionieri, Licuţă, a spus hotărâtă Viorica.
Aiurea. Era decizia maică-si, gestionară la „Alimentara” care o îndopa cu pachete pe diriga’ ca să-i ţină odrasla şefă de clasă.
Viorica Frăţilă era o tocilară de nota 20. Mă şi mir cum de nu i-am pus o poreclă până acuma.
Zburlita era absentă la discuţie. Privea pe sus şi de-a lungul străzii.
‒ Tu ce zici, Zburlito? E obligatoriu să dăm bani?, am luat-o eu prin surprindere.
‒ E misiunea detaşamentului şi ea fiind comandant trebuie să o îndeplinească, a răspuns Viorica scurt în locul ei.
De unde până unde au pionierii astfel de misiuni, nu înţelegeam şi pace în acel moment. Aveam bani să-i dau pentru că am muncit toată vara la grădină. Puşculiţa mea era plină. Mama nu mi i-a cerut, dar am zis că-i mai bine să-i dau ca să-mi cumpere haine noi şi rechizite.
Tataia Muşat care era la poartă fumând din Naţionala lui, auzind discuţia, s-a apropiat de noi:
‒ Măi, fetelor! De ce elevii unei clase trebuie să-i dea un cadou dirigintei? Cel mai frumos cadou pe care îl puteţi oferi este învăţătura, să aveţi numai note bune.
După ce mai trase un fum, continuă:
‒ Pe vremea mea era invers. Învăţătorii mergeau pe la familiile înstărite cerându-le să-i ajute pe copiii mai săraci. Cu hăinuţe, cu încălţăminte, cu caiete, chiar şi cu mâncare, ca să poată începe şi ei noul an şcolar normal ca şi ceilalţi. Şi să vă mai spun ceva? Copiii care erau ajutaţi erau cei mai buni la învăţătură. Ajutorul primit îi determina să fie mai silitori.
‒ Da, bre, erau alte vremuri. Acuma e altceva. Din prima zi de şcoală ducem flori şi cadouri tovarăşei. Aşa face toată lumea, sări să-i răspundă Viorica pe un ton agresiv.
‒ Măi, fătucă! Tovarăşa are salariu, tovarăşa şi-a ales meseria asta ca să vă înveţe, nu ca să primească plocoane, tovarăşa să vă ajute să învăţaţi pentru că asta-i datoria ei.
Viorica s-a întors pe călcâie şi a plecat spre nu ştiu unde strigând-o pe Zburlita să vină după ea.
Zburlita m-a privit în ochi şi a rămas pe loc.
Tataia Muşat ne-a luat pe după umeri şi ne-a sfătuit cu blândeţe:
‒ Voi doi ştiţi ce aveţi de făcut. Mergeţi pe la ceilalţi colegi şi le spuneţi să vină la şcoală în prima zi cu câte o floare şi cu ce are fiecare în livadă sau în grădină, cu toate roadele pământului.
Aşa am şi făcut.
În ziua deschiderii anului şcolar toţi elevii din clasă o aşteptau pe dirigintă. Catedra era plină cu toate bunătăţurile toamnei. Mere, pere, prune, morcovi, roşii, struguri, vinete, gogoşari, pepeni, nuci, porumb fiert (ăsta era de la Tatalai), buchete de flori şi cocoţată în vârful grămezii era o floarea-soarelui. Era ideea Zburlitei.
Viorica, din prima bancă, îşi rodea unghiile.
Când a intrat diriginta cu catalogul în mână şi a văzut „grădina” de pe catedră, s-a oprit o clipă, ne-a privit şi cu lacrimi în ochi, emoţionată, a exclamat bucuroasă:
‒ Parcă sunt în Rai! Hai! Ce aşteptaţi? Că doar nu am să mănânc singură toate aceste bunătăţi.
Nici nu a mai fost nevoie să repete invitaţia.
De afară, prin fereastră, se auzea un negustor dintr-o căruţă cu coviltir strigându-şi marfa:
‒ Ia la mere, ia la pere!…
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
