„Mama Ioana” de Lică Barbu

55
Octav Băncilă, „Portret de bătrână”, 1920
Octav Băncilă, „Portret de bătrână”, 1920

logo-lumea-lui-licutaAm scris în multe povestiri din Lumea lui Licuţă despre mama mea care se numea Ioana, aproape că nu a fost povestire fără ea, dar nu despre mama mea este vorba în această poveste.

Mama Ioana era o doamnă în vârstă, trecută de 80 de ani. Locuia pe strada nostră într-o căsuţă construită din chirpici. Avea două camere şi o magazie micuţă în fundul curţii.

Ştia că-mi place să citesc şi mă invita la ea să-mi dea câte o carte. În una din cele două camere avea multe cărţi. Şi pe rafturi, şi pe masă, şi pe jos. Camera era mică, nu ştiu unde dormea.

‒ În bucătărie, Licuţă. Camera cu cărţi e un loc sfânt pentru mine, aici e o lume întreagă care încape în aceste cărţi, în această cămăruţă. Prin ele trăiesc două vieţi şi când mi-e dor de trecut, mă întorc în timp citind. Călătoresc.

Când mi-a spus acestea, mi-a dăruit cartea O lume întreagă de Radu Tudoran, pe care am citit-o pe nerăsuflate.

Povestea copilului bolnav, care călătorea în timp, i-am spus-o pe scurt şi tatălui meu.

‒ Minunată şi fantastică povestea asta!, a spus tata. Ştiam povestea, Licuţă, dar tu ai darul de a povesti mai frumos ca-n cărţi şi nu puteam să pierd ocazia ca să te ascult.

‒ Mulţumesc, tată! Dar de ce îi spuneţi doamnei Ioana, Mama Ioana? Că doar nu e mamă la toată lumea.

‒ Nu e, sigur nu e mama noastră. Nu ştiu de ce îi spunem aşa, chiar nu ştiu. În schimb, am auzit multe despre ea. Lumea vorbeşte pe şoptite despre Mama Ioana şi am să te rog şi pe tine să nu ţii vorbă cu cineva despre asta.

‒ Desigur, tată! Doar mă ştii.

‒ Daaa! Abia aştepţi să-i spui Zburlitei. Bine, fie. E important să ştii. Toată lumea ştie, aşa că nu cred că am să intru în bucluc dacă-ţi spun adevărul. Doamna Ioana este un om extraordinar. S-a născut într-o familie de oameni cu carte. Pe vremea regelui, părinţii au trimis-o la Paris să studieze. A devenit medic de copii. Ştie multe limbi străine şi când a venit la Brăila, s-a măritat cu un profesor de istorie. Locuiau pe Cuza într-o casă mare, moştenire de la părinţi.

Când au venit comuniştii, soţul nu voia să predea minciuni elevilor despre istorie şi a fost arestat. Se spune că a fost ucis prin torturi.

Casa le-a fost naţionalizată şi doamnei Ioana i s-a interzis dreptul de a mai fi medic, dar pentru că aveau nevoie de învăţători, au trimis-o la o şcoală în cartierul Brăiliţa. I s-a dat un teren aici, pe strada noastră, unde nu era nimic, adică o casă unde să locuiască. Dormea într-o colibă făcută de ea şi zilnic făcea drum lung din Chercea până-n Brăiliţa ca să-şi facă datoria de învăţătoare.

Ani de zile a făcut asta şi ani de zile a moşit mulţi copii din Chercea şi din Brăiliţa pentru că se pricepea. Poate de aceea oamenii i-au spus Mama Ioana. Iar oamenii, drept recunoştinţă,  au ajutat-o să ridice o căsuţă, aşa cum e acum.

Doi miliţieni, cu pistoale la brâu, veneau zilnic şi o supravegheau. Treceau pe la miezul zilei şi atât. Oamenii se strângeau, cu teamă, mai spre seară şi o ajutau să-şi ridice casa.

Anii au trecut. Mama Ioana a îmbătrânit. Pensie nu i-au dat. Spuneau că un trădător al poporului nu merită pensie de la stat. Zilnic încercăm să o ajutăm cu ce avem şi noi.

Să ştii, Licuţă! Toţi copiii pe care i-a educat au intrat la facultate, au ajuns oameni de succes. Iată, poate şi din cauza asta oamenii îi spun Mama Ioana.

O lacrimă tremura în ochiul tatălui meu, fără curaj să cadă lin pe obraji.

Am înţeles.

‒ Dar tată, acum, pe gerul ăsta de Bobotează, cu ce se încălzeşte Mama Ioana?, mi-a venit să-l întreb pe tata ştiind că strânsoarea gerului de iarnă nu iartă.

Şi pe gerul ăsta, fără căldură, pentru o bătrână ca Mama Ioana, poate fi un chin.

‒ Da, dragul meu! Am vorbit cu vecinii. Mâine îi ducem nişte lemne de salcâm din păduricea de la Oraca şi cărbuni. Fiecare cu ce poate. Hai, că ne cheamă mă-ta la mămăliguţă caldă!

Până să adorm, m-am tot gândit ce aş putea să-i ofer Mamei Ioana de Sfântul Ioan Botezătorul pentru că şi ea mi-a deschis calea spre adevăr şi cunoaştere, spre dragoste de oameni.

În acel an, 1967, Sfântul Ion cădea într-o sâmbătă.

Eram în vacanţa de iarnă şi a doua zi dimineaţă, joi, după ce am dat de mâncare orătăniilor, am ieşit cu sania la joacă.

Toţi copiii de pe stradă erau moţ cu săniile pe un derdeluş la colţ, în poartă la tanti Nedelea. Era ultima casă la drumul care ducea în câmp şi acolo se formase un troian de zăpadă numai bun de călărit cu sania.

Jiji venise şi el cu sania, dar nu cu sania cu noi. Făcea patinaj cu o coadă de tigaie legată cu sârmă de bocanc pe un gheţuş făcut de el, adică, cu o seară înainte, a aruncat o găleată de apă pe jos, lângă un gard de la colţ şi acum era luciu. Nu lăsa pe nimeni să se dea pe gheaţa lui.

Degeaba îl ruga Tatalai să dea şi el. N-ai să vezi.

Noi, ceilalţi copii, ne întreceam pe derdeluş care aluneca cel mai departe. Ia, acolo, 2-3 metri.

Când ne zbenguiam noi aşa, dinspre câmp, o vedem pe Mama Ioana trăgând de o ramură mare de copac ruptă probabil de vânt. Abia o căra.

Eu şi cu Zburlita i-am sărit în ajutor şi am aşezat creanga pe două sănii. Ceilalţi ţineau de crengi ca să nu cadă şi i-am dus-o pân’ la poartă. Treaba nu era terminată. Era ditamai creanga şi cum putea biata bătrână să o folosească la foc?

Am încercat să rupem ramurile mai mici şi să i le ducem în curte. Cam puţin ce făceam. Şi de unde credeţi că a venit salvarea noastră? De la Jiji. A apărut lângă noi deodată cu o toporişcă şi cu un fierăstrău. Iote, bre, ce băiat de treabă! Bravo, Jiji!

Toată treaba a fost o joacă. Mama Ioana nu mai ştia cu ce să ne răsplătească. De unde, de neunde ne-a adus nişte gogoşi. Erau reci, dar la foamea noastră, nu ne păsa.

‒ Staţi aşa! Am o idee!, le-am spus deodată. Mergem pe stradă cu săniile şi cerem lemne prin vecini.

Nu am mai aşteptat răspunsul lor. Am luat sania şi fuga pe stradă. Toţi, după mine.

‒ Bună ziua! Vrem să o ajutăm pe Mama Ioana cu lemne de foc. Ne daţi şi nouă câteva?, era rugămintea noastră la oricare poartă băteam.

Nimeni nu a spus nu şi toată ziua am reuşit să-i umplem curtea de lemne Mamei Ioana.

Eram nespus de bucuroşi că am făcut treaba celor mari care urmau să-i aducă lemne în acea zi, ştiind asta de la tata.

Uitasem de frig, de foame şi de faptul că se însera. Păi, cum? Jiji ne-a invitat la patinoarul lui şi dă-i joacă! Clipa copilăriei trebuia trăită din plin.

Aproape în fiecare zi, Mama Ioana ne chema pe toţi copiii la ea în bucătărie şi, la căldura prieteniei umane, ne citea poveşti.

De Sfântul Ion, mama a invitat-o pe Mama Ioana la masă. Aveam două mame.

La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu  

„Va urma” (3) de Lică Barbu

„Va urma” (4) de Lică Barbu

„Va urma” (5) de Lică Barbu

„Va urma” (6) de Lică Barbu

„Va urma” (7) de Lică Barbu

„Va urma” (8) de Lică Barbu

„Va urma” (9) de Lică Barbu

„Va urma” (10) de Lică Barbu

„Va urma” (11) de Lică Barbu

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.