„Prima mea excursie” de Lică Barbu

32
Desen de Lică Barbu
Desen de Lică Barbu

logo-lumea-lui-licutaCât era Vacanţa Mare de mare, nouă, copiilor de pe strada mea, nu ne ajungea joaca. Cel puţin pentru mine nici atâta. Mă „înrolam” cu prietenii din cartier ca zilieri la munca din grădinile de zarzavat, la cules legume de sezon sau la Agrosem unde sortam arpagic. Acolo lucram în schimburi ca oamenii mari, căci era de muncă. Comuniştii nu ţineau cont că eram minori. Producţie să fie.

Îmi plăcea să fac asta. Ne plăteau în fiecare sâmbătă şi, după ce îi dădeam mamei cea mai mare parte din „leafă”, îmi opream şi eu câţiva bănuţi pentru unele mofturi, cum ar fi să o scot pe Zburlita la o îngheţată. Dar acesta nu era un moft, era prietenie, ca să nu zic dragoste şi asta ar fi altă poveste, şi nu de alta, dar aş schimba firul epic al întâmplărilor de atunci.

Ca să nu dau din una în alta, să revin la ce mi-am propus să vă povestesc.

Puţini elevi din şcoala anilor ’60 aveau ocazia ca în timpul vacanţei mari să plece în excursii sau în tabere. Se organizau tabere de pionieri unde mergeau câţiva elevi silitori cu rezultate bune la învăţătură, dar nu la nivel de şcoală, ci la nivel de şcoli pe raionul Brăila.

Pe lista celor care urmau să plece în tabere sau excursii erau doi-trei elevi care meritau cu adevărat să fie trimişi în tabere. Restul erau relaţiile.

Din fericire, eu, un copil din familie de oameni muncitori, am avut norocul să fiu propus să plec într-o excursie de o săptămână. De unde până unde? Staţi să vedeţi!

Eram un elev de nivel mediu la învăţătură, din note de 6 sau 7 nu ieşeam. Nici nu visam vreodată să fiu pe lista celor care plecau în excursii. „Brânză bună în burduf de câine”, îmi spuneau profesorii uneori. Alteori, mă apreciau pentru talentul meu la scris şi desen.

Pasiunea mea era literatura. Citeam mult şi scriam tot ce-mi oferea imaginaţia. La teze eram campion.

Şi pentru că aveam talent la scris şcoala mă înscria la olimpiadele de literatură, faza pe oraş, de unde veneam cu premii şi diplome. „Succesul” meu era afişat la gazeta şcolii mult timp. Avea grijă Zburlita care era responsabilă cu gazeta.

În acel an, în ultimul trimestru, am participat la olimpiada de literatură cu povestirea Mănânc şi plâng inspirată după poezia Moartea căprioarei de Nicolae Labiş, poezie care m-a emoţionat întotdeauna. Am scris povestea cu lacrimi, nu cu stiloul.

Rezultatele de la olimpiadă le-am aflat după o lună, când eram deja în vacanţă şi munceam cu simbrie la Agrosem. Am primit locul doi pentru că aveam câteva greşeli gramaticale.

Vestea mi-a adus-o doamna dirigintă care a venit la noi acasă imediat după prânz. Mă pregăteam să plec la muncă, schimbul doi. Mama a ieşit la poartă.

‒ Doamna Barbu! Povestea lui Licuţă de la olimpiadă a fost cea mai apreciată de comisie, dar şefa comisiei, o tovarăşă de la inspectorat, a insistat ca premiul întâi să-i fie oferit unei fetiţe de la o şcoală din oraş care nu avea nicio greşeală gramaticală. Compunerea ei nu spune mai nimic, o poveste fără cap şi coadă. Licuţă are câteva greşeli şi a primit locul doi, a spus calm doamna, uitându-se mai mult la mine decât la mama.

‒ Aşa e, doamnă. El cu scrisul lui. Şi când merge cu oile pe câmp, scrie şi desenează. Cu cine o fi semânând, nu ştiu, s-a justificat mama de parcă făcusem o prostie.

‒ Staţi fără grijă, doamna Barbu! Pentru noi, Licuţă merită premiul întâi. Am aflat că fetiţa care a fost premiată este copilul unui tovarăş de la judeţ. Ea va merge gratuit într-o excursie la Buşteni. De aceea, din respect pentru copiii talentaţi la scris, profesorii din comisie, dar şi eu, am strâns suma de 300 de lei, atât cât costă excursia, pentru ca şi Licuţă să meargă în această excursie.

‒ Mulţumesc mult, doamnă!, a spus mama emoţionată. Îl las să meargă, merită şi avem cu ce plăti. Licuţă lucrează zilier şi din banii lui îşi poate plăti excursia.

O clipă, doamna dirigintă a rămas pe gânduri şi privindu-mă mi s-a adresat direct:

‒ Elev Lică Barbu! Următoarea ta povestire este despre cum povesteşti oiţelor tale ce ai făcut tu în excursia de la Buşteni. Aşa că, pe 24 iulie, exact când e ziua ta de naştere, eşti prezent la gară la ora 6.30, căci la ora 7.00 pleacă trenul spre Buşteni!

Din fundul curţii, Vasile, cocoşul, a tras un cucurigu victorios.

Până la Buşteni am călătorit cu trenul tras de o locomotivă cu aburi şi mi-am cunoscut colegii de drum. Erau din şcoli diferite.

Cel mai mult mi-a atras atenţia o fetiţă. Părul blond, cârlionţat, pistruiată pe tot chipul, ochii negri tăciune au fost pentru mine motive să mă îndrăgostesc pe loc de ea. Ca de obicei. Semăna cu Zburlita. Până şi vocea parcă era a ei.

Nu a fost nevoie să aflu prea multe despre ea. Turuia fără oprire şi aşa am aflat că o cheamă Zarzalina (ce nume!, Zburlita-Zarzalina, pe acolo) şi se afla în excursie pentru că a câştigat locul întâi la olimpiada de literatură pe oraş. Opaaa!

Atunci am înţeles că nimic nu e întâmplător. Fără să ne prezentăm cu prea multe detalii, ea despre ea, eu despre mine, până la Buşteni eram prieteni de când lumea.

Cu toate că am vizitat multe obiective turistice interesante cum ar fi Muzeul Naţional Brukenthal din Sibiu, Biserica Neagră din Braşov, Fabrica de Bere din Azuga, am admirat măreţia muntelui cu pădurile care zumzăiau de cântecele păsărilor, am inspirat tot ce vedeam peste tot cu imagini pe care le ştiam din cărţi, dar pentru mine această excursie era prietenia cu Zarzalina, cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat atunci.

Băieţii din grup m-au botezat Zarzalina, ca o ironie. Ei şi ce? Îmi plăcea.

Tot drumul la întoarcerea acasă, Zarzalina m-a ţinut de mână. Şi acum simt căldura palmelor ei.

Mama mă aştepta în gară, iar pe Zarzalina tatăl ei, tovarăşul de la judeţ. Zarzalina a încercat să mă prezinte tatălui ei. Acesta m-a privit de sus până jos şi smucind-o pe Zarzalina au dispărut printre oamenii de pe peron. De atunci nu am mai văzut-o niciodată.

A doua zi, Zburlita a venit la mine să-i povestesc excursia. Abia aşteptam să o minunez cu ce am vizitat la Buşteni. Le mai înfloream pe ici, pe colo ca să pară mai deosebit totul şi evitam să povestesc despre prietenia legată cu…

‒ Licuţă! Cine e Zarzalina?

Şi aici se termină povestea mea. Of!

La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu  

„Va urma” (3) de Lică Barbu

„Va urma” (4) de Lică Barbu

„Va urma” (5) de Lică Barbu

„Va urma” (6) de Lică Barbu

„Va urma” (7) de Lică Barbu

„Va urma” (8) de Lică Barbu

„Va urma” (9) de Lică Barbu

„Va urma” (10) de Lică Barbu

„Va urma” (11) de Lică Barbu

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.