„Primul meu meci de fotbal” de Lică Barbu

5 noiembrie 2022

A nu se confunda. Nu e vorba despre o partidă de fotbal în care am jucat, ci despre un meci de fotbal la care am fost spectator. Staţi să vedeţi!

Fotbal nu prea jucam noi, copiii, pe stradă. Doar câte o miuţă. Strada era nepietruită, asfaltată nici atât, şi când mingea cădea pe o urmă de tractor lua direcţii anapoda. Ba sărea în curtea unui vecin şi dă-i cu rugăminţi să ne recuperăm mingea, ba sărea într-un copac şi acolo rămânea, ba intra în gol într-una din porţile terenului de joc şi dă-i ceartă. C-a fost gol, că n-a fost gol, ce mai!, ne-am lipsit să mai jucăm.

Fetele, galeria celor care voiau, se amuzau teribil cât de stângaci eram şi ne sfătuiau să mergem să jucăm pe terenul de la şcoală. Da, dar ele nu ştiau că după ore terenul era supravegheat de un dulău lăsat liber p-acolo de nea Pirică, vecin cu şcoala. Voia linişte şi s-a săturat să tot le dea mingea înapoi „fotbaliştilor” căzută în curtea lui.

„Dăşteptul” străzii, Jiji, vine cu o idee de am rămas căscaţi ca la dentist. Dentistul era un fel de bau-bau pe atunci, un fel de personaj din coşmarurile noastre.

Eu, nu. Mie îmi era frică doar de broaşte şi de şoricei. În acea vreme, la dentist mergeau doar cei fără frică. Şi cum la dentist nu erau broaşte sau şoricei, am ascultat cutezător ,,ideea” lui Jiji:

‒ Băi, şmecherilor fotbalişti ce sunteţi! Vreţi să mergem la un meci de fotbal care se joacă pe stadion? Mâine joacă brăilenii cu buzoienii la noi acasă.

Tatalai se uita primprejur şi nu vedea unde vor juca fotbaliştii la el acasă. Jiji face glume.

‒ La mine e mică curtea. Doar să pună porţile pe acoperiş şi ar fi ceva loc, s-a organizat Tatalai în caz de fotbal la el în curte.

‒ Eşti dus cu mingea pe tuşă, Tatalaie! Acasă „la noi” adică, la Brăila. Aoleu! Nu ştii nimic. Brăila e pe locul întâi în divizia B şi joacă cu Buzăul mâine.

‒ La tine e mai largă curtea, Jiji. Invită-i la tine să joace, continuă organizarea Tatalai prefăcându-se ca şi cum n-a înţeles ce spunea Jiji.

Jiji se uita pe sus ca să-şi calmeze nervii.

‒ Bine, Jiji! Când plecăm la stadion ca să o anunţ pe Zburlita? Poate merge şi ea, am intervenit ca să închei discuţia celor doi.

‒ Fără fete. Fotbalul e doar pentru băieţi, mi-a retezat Jiji intenţia.

Jiji era microbist convins. La altceva nu se pricepea. Toată ziua, că ne interesa sau nu, ne făcea capul teren de fotbal. Ne-am vorbit când să mergem a doua zi şi am plecat spre casele noastre. Tatalai m-a ajuns din urmă ca să-mi spună o „chestie”:

‒ Licuţă! Eu am înţeles tot ce spunea Jiji. Am făcut-o pe prostu’ ca să-l enervez. Hi, hi, hi!

Nici nu am ajuns bine la poarta mea, când îmi taie calea Zburlita.

‒ Mi-a şoptit mie o păsărică cum că tu te duci mâine la meci pe stadion. Aşa-i?

E clar. Tatalai, gură-spartă.

‒ Daaa, aşa ne-am gândit să mergem la meci. Noi trei. Eu, Tatalai şi Jiji.

‒ Vrei să spui, noi cinci.

‒ Care „cinci”? Dacă te gândeşti să mergi împreună cu Musculiţa la meci, Jiji a spus că fetele nu au voie la fotbal şi nu cred că o să vă lase să mergeţi cu noi.

‒ Ete, na! De parcă Jiji e şefu’ străzii. Parcă erai tu, Licuţă. Cum rămâne?

Mă uitam chiomp în jos şi nu ştiam ce să spun.

‒ Am o idee. Eu şi cu Musculiţa ne îmbrăcăm în băieţi şi gataaa! Pa! Am plecat să-i spun Musculiţei. O s-o amuze teribil aiureala asta. Hi, hi, hi!

‒ Vezi să nu vă faceţi mustăţi. Nouă nu ne-au crescut încă, i-am spus Zburlitei care se îndepărta strâmbându-se la mine.

A doua zi, pe la ora 9.00, cele două fete erau la mine la poartă. Cu părul ascuns sub nişte şăpcuţe, cât p’aci să nu le recunosc, aşa de bine s-au deghizat în băieţi. Dacă nu aş fi ştiut ce au plănuit ele, juram că sunt doi băieţi pe care nu i-am văzut în viaţa mea. Nici nu am hotărât bine cum facem, că hop şi Jiji. Hop şi Tatalai înfulecând dintr-o gogoaşă cu gem. Vă închipuiţi ce era la gura lui? Război între gogoaşă şi gem. I-am explicat lui Jiji că „cei doi” sunt nişte prieteni de-ai mei de pe altă stradă cu care mă întâlneam la bibliotecă. Jiji i-a privit în treacăt bănuitor şi am plecat cu toţii spre stadion.

Am ajuns destul de repede. Cu autobuzul din Chercea şi cu tramvaiul din Karl Marx am ajuns la stadionul 1 Mai situat lângă Laminorul 3, aproape de Şantierul Naval.

La intrare, lume multă. Sămânţarii, comercianţii de seminţe prăjite erau aşezaţi lateral pe drumul care ducea spre intrare. Vad bun. 25 de bani păhărelul de floarea-soarelui, 50 de bani cornetul. Cine nu voia cornet, îndesa în buzunare seminţe prăjite cât îl ducea „buzunarul”.

Seminţele de dovleac prăjite erau delicatese.

Noi am cumpărat seminţe prăjite de floarea-soarelui, la pahar, ca să fim aidoma cu spectatorii care intră la un meci de fotbal. De-ajuns.

Minorii nu aveau voie să intre decât însoţiţi de oameni mari şi nu plăteau bilet. Asta era regula.

Noi aşteptam lângă intrare cu rugăminţi în priviri. Poate ne lua cineva cu el ca să intrăm şi noi.

Primul care a intrat a fost Jiji. Se cunoştea cu microbiştii lui.

Tatalai, care spărgea seminţe de zor, o tot dădea cu „nenea” trăgându-i de mânecă. L-a luat unul îmbrăcat în costum şi cu şapcă de piele. Parcă se ducea la nuntă.

Fetele, care arătau ca doi băieţei cuminţi, au intrat amândouă odată luate de mâini de doi zdrahoni cărora de-abia le vedeam capul.

Nu ştiam cum să fac să intru mai repede după ele. Mă cuprinsese teama.

Norocul meu a fost un bătrânel care mergea în baston şi m-a luat cu el ca să-l ajut să urce pe scări la tribună. Ce-mi mai amintesc la el erau ochelarii de vedere. Mari cât ceaunul de acasă.

Pe Zburlita şi pe Musculiţa le-am găsit repede. Erau pe banca din faţa celor doi vlăjgani.

Şi a început meciul. Un timp a fost linişte. Aparent. Cei doi îmi scuipau coji de seminţe în cap şi urlau ca disperaţii la orice mişcare de pe teren. Nici nu eram atent la meci.

Brăilenii au marcat un gol şi spectatorii urlau de spuneai că a început războiul din Troia.

Când arbitrul de centru a sancţionat un jucător brăilean cu cartonaș roşu, a început Apocalipsa.

Namila din spatele meu m-a apucat de păr răzbunându-se într-un fel pe arbitru. Mă durea.

Priveam printre băncile de lemn şi vedeam ţopăieli de picioare printre coji de seminţe, sticle goale de bere, hârtii, chiştoace, mizerie peste tot şi în acel moment am asemuit meciul de fotbal cu un gunoi. Vacarmul din tribune punea capac la toată această „distracţie” care numai sport nu se numea.

Fetele mă priveau înspăimântate cu ochii cât cepele. Un zdrahon îi zburase şăpcuţa Zburlitei şi când a văzut că-i fată a luat-o la rost, împingând-o să plece acasă la învăţat.

L-am scutit să mai ţipe la ea, luând-o de mână şi cu Musculiţa după noi am ieşit din acel haos.

În urma noastră venea în fugă Tatalai cu părul răvăşit şi roşu la faţă.

‒ M-a pocnit unu’, că de ce nu ţin cu brăilenii, ne-a mărturisit el, aproape plângând.

‒ Hai acasă!, le-am spus pe un ton trist de parcă pierdusem o bătălie.

Acesta a fost primul meci de fotbal la care am asistat. Primul şi ultimul.

Toată viaţa nu am mai participat la niciun meci de fotbal, nici măcar la televizor.

Pe cuvântul meu de Licuţă!

La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu

„Va urma” (3) de Lică Barbu