”Promisiunea de joi (9)” de Gina Zaharia

445
Gina Zaharia proză leviathan.ro policier foileton

rubrica roman foileton leviathan.roTrecuseră patru zile de la decesul pictorului. La înmormântare au venit aproape toți prietenii de la petrecerea din joia trecută. N-a lipsit nici comisarul Simionescu, atent la orice mişcare. Cu siguranță că prin mintea multora dintre cei prezenți fulgera întrebarea: oare criminalul se află printre noi?

Maria, de o eleganță sobră, avea privirea pierdută în contururi fără înțeles. Parcă ar fi dorit să sfredelească în sufletul figuranţilor din această dramă, să caute până dincolo de orice gând tăinuit.

– Sunteți aici, domnule comisar? zise, în loc de salut, când îl întâlni pe Dan Simionescu.

– Nu se putea să lipsesc, domnişoară Cristache! Orice amănunt ne va fi de folos… Știu că nu este momentul, însă v-aș ruga, dacă vi se pare ceva sau cineva suspect…

– Desigur, domnule! Vom ţine legătura.

Emilia Cristache o însoțea, tăcută, pe Maria. Îl ignoră vădit pe comisar, deoarece considera că prezența lui acolo tulbura cumva sacralitatea funestului eveniment.

– Maria, se adresă fiicei sale după ce comisarul se îndepărtă, nici aici nu ne dă pace?

– Mamă, cineva l-a omorât pe Tudor, tu nu înțelegi?

– Dar nu l-am omorât noi, Maria! se întărâtă Emilia. Ne-ar fi putut lăsa liniștiți măcar acum… adăugă la fel de iritată, ștergându-și ochii cu batista pe care o căutase, îndelung, în geantă.

– Îşi face doar datoria, mamă!

În ziua aceea plouase mult. Pe aleile cimitirului erau formate ochiuri de apă. Mulți dintre cei prezenți la slujbă renunțaseră să-l însoțească pe Tudor Cristache până la sfârșit.

– Vă plângeaţi că nu aţi dat de scriitorul Ștefan Deleanu, domnule Simionescu. E aici, îl informă Maria pe comisar, reîntâlnindu-l la încheierea ceremoniei, şi-i arătă un bărbat de aproximativ patruzeci de ani care urmărise discret de la o oarecare distanță întreg ritualul, dorind parcă să nu-i scape vreun amănunt, salutând totuşi orice persoană cunoscută.

– Am onoarea, domnule Deleanu! îl abordase comisarul pe scriitor. Maria glumește. N-am avut încă timp să mă plâng.

– Ne cunoaştem?

– Dan Simionescu. Comisarul Simionescu de la Investigații Criminale.

– Era firesc să fiți aici, se arătă ușor sarcastic scriitorul. Cu siguranță că numele meu se află pe o filă a dosarului dumneavoastră.

– Exact, confirmă comisarul. Sunt convins că aveți un cuvânt foarte important de spus.

– Domnilor, vă las, zise Maria, căreia mama sa îi arunca, de la câțiva metri, priviri neliniştite.

– Omagiile noastre, domniţă!

– Domnule Deleanu, domnule Simionescu, știți unde ne găsiți!

Într-adevăr, următoarea filă a dosarului îl avea în prim-plan pe Ștefan Deleanu. Scriitorul făcea parte dintre condeierii remarcabili ai urbei. Prietenia dintre el și Tudor Cristache se consolidase în ultimul timp, de când pictorul se destăinuise acestuia în ideea de a contura cartea propriei sale existențe.

– Am înțeles că ați început să scrieți biografia lui Tudor Cristache, se adresă scriitorului.

– A fost dorința lui, răspunse Ștefan.

– Ați scris mult?

– Aproape jumătate. Acum însă m-a lăsat să mă descurc singur. Și un surâs amar se ivi pe chipul lui Ștefan.

– Vă întâlneați des?

– Cam la două săptămâni. Tudor prefera să mergem la Zăvoaia. Acolo discutam până seara târziu, schițând aspectele cele mai importante din biografia ce urma transpusă pe hârtie. Era povestea de viață care ar fi încheiat seria succeselor lui Tudor Cristache. Artistul aprecia acest compliment pe care nu ezitam să-l arunc din când în când. Își dorea lansarea acestei cărți. Era, cum îi plăcea să se exprime, ultima reverenţă pe care urma să o facă în fața lumii.

– Va trebui să vedem și noi manuscrisul. Sunteți de acord?

– Când doriți, domnule comisar. Chiar și în după-amiaza aceasta.

– La cinci voi fi la dumneavoastră, domnule Deleanu. Bănuiesc că îl aveți în format electronic.

– Da, cel în pregătire pentru forma finală. Dar am și notițele pe care le luam când stăteam de vorbă cu Tudor. Sunt… brute și, probabil, cu un impact mai puternic decât lucrarea pe care încerc să o săvârșesc.

Cei doi s-au despărțit printr-o strângere de mână. În numai câteva ore aveau să se reîntâlnească pentru a începe să descifreze misterul creat în jurul morții artistului.

Soarele alungase un pâlc de nori și începuse să se răsfețe peste oraș. În scurt timp se arătă curcubeul ca o pleiadă de mulțumire adusă nuanțelor pe care pictorul le luase cu el în pământ.

La cinci fără zece minute, comisarul urca scările unui imobil cu mai multe etaje din centrul orașului, unde locuia scriitorul Ștefan Deleanu. Acesta îl aștepta cu manuscrisele pe masă. Erau câteva zeci de file, unele scrise ordonat, altele doar schițate, cu cratimă mare la început de rând. Fiecare însemnare avea o importanță majoră pentru amândoi: ”Am început să pictez la zece ani. Părinții m-au dat la o școală specială, de artă. Nu le-a fost deloc ușor. Tata era funcționar, iar mama, casnică. Nu oricine își permitea să plătească cursuri de acest gen. Era un moft. Însă efortul părinților mei a fost de necontestat. Aveau mare încredere în talentul meu…” Astfel începea romanul ”Pictorul din Ardeal”.

(Va urma)

Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”

”Promisiunea de joi (2)”

”Promisiunea de joi (3)”

”Promisiunea de joi” (4)

”Promisiunea de joi” (5)

”Promisiunea de joi” (6)

”Promisiunea de joi” (7)

”Promisiunea de joi (8)”

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.