„Salut voios de pionier!” de Lică Barbu

73
lica barbu lumea lui licuta

logo-lumea-lui-licutaÎnscrierea în rândul organizaţiilor de pionieri începea prin clasa a treia.

Când se întocmeau listele cu elevii care urmau să fie primiţi în aceste organizaţii, voiam şi nu prea voiam să mă înscriu. Consideram că nu merit. Statutul organizaţiei preciza că elevul care urma să devină pionier trebuia să fie cu rezultate bune la învăţătură, să respecte disciplina şcolară şi să aibă o comportare corectă în familie şi societate.

Pentru că nu mă potriveam cu unele aspecte din acest statut, consideram că nu aş fi corect cu mine. La învăţătura eram un elev de nivel mediu, vânam note. La disciplină, nu mai zic. Eram „şeful” la toate năzbâtiile şi rar luam un zece la purtare.

„Brânză bună în burduf de câine”, mă considera profa’ de limba română. La lucrările de control primeam note mari, iar la teze luam nota zece. Îmi plăcea literatura română, citeam mult şi veneam cu completări în temele date la lucrări.

În schimb, la oral, eram statuie atunci când mă numea să răspund la lecţie.

Spuneţi şi voi! Meritam să devin pionier?

Înscrierea elevilor în organizaţia de pionieri nu era selectivă aşa cum se cerea în statut. Toţi trebuia să devină ponieri, conform politicii comuniste, indiferent de comportament sau de nivelul de învăţătură.

Dacă până şi Jiji, corigent la două materii, îmi flutura pe sub nas cravata de pionier intenţionat să-mi facă-n necaz de parcă el ar fi un fel de vedeta clasei.

Jiji avea un fix. De câte ori venea la şcoală se oprea în uşa clasei şi striga tare salutând ca să audă şi băncile din clasă: „Salut voios de pionier!” Nu-l auzea nimeni.

Iar Tatalai, după ce a spart un geam din şcoală cu mingea, a rupt o creangă din nucul care creştea în curtea şcolii şi a dat cu pietre într-o rândunică ce avea cuib sub acoperişul clasei noastre, a fost primit în rândul pionierilor. Nu mai spun de notele din catalog.

Şi cum să fiu coleg în organizaţia de pionieri cu aşa neastâmpăraţi şi trândavi la învăţătură?

Am tot evitat să nu fiu trecut pe lista celor nominalizaţi pentru a deveni pionieri, dar asta până-n clasa a cincea.

Zburlita, care era comandatul Detaşamentului de Pionieri al claselor a cincea, ştiindu-mi firea mea de încăpăţânat, a renunţat ca să mă mai convingă, dar s-a dus repede la comandatul Unităţii de Pionieri pe şcoală şi i-a spus că merit să devin pionier, dar nu vreau.

În momentul următor eram în biroul directorului şcolii şi după o dădăceală zdravănă am fost „convins” să devin pionier. În clasă, Musculiţa mi-a dat Statutul Organizaţiilor de Pionieri ca să-l învăţ până la prima adunare a detaşamentului.

– Să nu fii supărat pe Zburlita! Eu am trimis-o la comandant, mi-a mărturisit Musculiţa.

Zis şi de făcut. La prima adunare de primire care a avut loc pe data de 9 Mai, Ziua Victoriei, la monumentul „Vouă Eroilor” ridicat de filantropul brăilean Nedelcu P. Chercea, aflat în apropierea şcolii, am devenit pionier.

A fost foarte solemn. Au fost aduse steagurile, tricolorul şi drapelul detaşamentului, în ritm de marş interpretat de Tatalai la tobă şi de Jiji la trompetă. M-a pufnit râsul fără să vreau.

După ce s-a intonat imnul de stat, s-a trecut la cererile celor care voiau să devină pionieri.

Pe mine m-au recomandat colegii mei: Zburlita, Musculiţa şi Ţugui. Bineînţeles, „programaţi” să facă prezentările. După ce Zburlita mi-a legat cravata roşie la gât şi mi-a prins insigna în piept, am rostit legământul pionierului.

Aşa de serios şi teatral am spus legământul încât mi-a venit să plâng. Ca să nu mă dau de gol am strigat tare:

– Pentru gloria poporului şi înflorirea României socialiste, pentru cauza partidului – înainte!

– Tot înainte!, au strigat toţi pionierii în cor.

M-am simţit important atunci şi mândru că eram pionier. Eram copil şi trăiam bucuria unui merit. A fost o clipă sărbătorească cu multe implicaţii pe mai departe prin acel „Tot înainte!”, deviză impusă de comunişti pe care eu am înţeles-o altfel şi aşa a rămas toată viaţa.

Ca să nu stau să privesc cum trece anul şcolar, mi-am luat în serios rolul de nou membru în detaşamentul de pionieri şi am venit cu multe propuneri pentru activitatea pionierească. Toţi pionierii să aibă permis de intrare la biblioteca oraşului, să plantăm pomi ornamentali pe lângă livada din curtea şcolii, să pregătim un spectacol pentru serbarea sfârşitului de an, să spălăm geamurile clasei, să organizăm concursuri de cultură generală, să ajutăm elevii mai slabi la învăţătură şi mulţi alţi de „să”.

Zburlita era mândră de mine. Aşa de mândră încât toată vara mi-a turuit la cap cu „ce bine că te-am recomandat ca să devii pionier” şi cu „tu trebuia să fii comandant al detaşamentului, nu eu”.

Zburlita mă pigulea aşa ca să se scoată tot ea din această întâmplare petrecută cu pionierii.

Nu aveam timp să o înţeleg. Eram ocupat cu munca la Agrosem, la sortat arpagic, unde lucram în schimburi sau ca zilier la IAS, la cules legume şi zarzavaturi.

În acea vară am trimis o povestire la revista „Cutezătorii”, la care eram abonat, cu ceea ce făceam în vacanţa de vară. Povestirea mi-a fost publicată.

A aflat toată strada prin „strădania” surorei mele Elena, dar şi conducerea şcolii.

Şi imediat după începerea noului an şcolar, în clasa a şasea, la prima adunare a detaşamentului, pentru tot ceea ce făcusem la sfârşitul clasei a cincea în organizaţia de pionieri am fost propus pentru funcţia de comandant al detaşamentului.

Nu cred că acesta ar fi fost motivul propunerii. La afişierul şcolii era expusă revista „Cutezătorii” cu povestea mea publicată plus că am fost felicitat de domnul director personal la careul din pauza mare.

Zburlita urma să primească o funcţie mai înaltă, de cea cu şnur galben prins de epoleţi.

Aşa mi-a trebuit dacă nu mi-am văzut de ale mele. Urmau noi responsabilităţi, burta pe carte ca să dau exemplu, iar de năzbâtiile mele nici nu mai putea fi vorba. Nu aveam cum să mă supăr pe mine pentru că îmi plăcea foarte mult. Mă mustram aiurea.

După adunarea la care am fost ales în unanimitate comandant de detaşament, Jiji mi-a ieşit în drum şi cu mâinile în şolduri m-a luat la întrebări.

– Da’ bine, măi Licuţă! Nici nu ai devenit bine pionier şi gata!, eşti comandantul nostru. Cum aşa? Spune-mi şi mie ce-ai făcut de ai fost ales? Mare lucru eu nu văd.

Cred că ştia răspunsul, dar, invidios, voia să mă ischitească intenţionat.

– Dragă Jiji! Nu eu am fost ales comandant, ci faptele mele sunt cele care au meritat asta. Şi ca să înţelegi mai bine e cazul să mergi la bibliotecă. Cărţile te vor lămuri şi-ţi vor da răspunsul la întrebarea ta.

Jiji mă privea dublu. În cap îi vâjiau multe neînţelesuri. Lăturalnic, Tatalai trăgea cu urechea mestecând o eugenia.

– Atenţie pioneri! Drepţi! Salut voios de pionier!, am strigat la cei doi salutându-i cu mâna întinsă la basca albă cu insigna prinsă-n frunte.

M-am întors pe loc şi am plecat fluierând melodia „Am cravata mea”. Cei doi, rămaşi în stop-cadru cu palmele la frunte, încercau să înţeleagă menirea cuvântului „pionier”.

Tot înainte!

La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu  

„Va urma” (3) de Lică Barbu

„Va urma” (4) de Lică Barbu

„Va urma” (5) de Lică Barbu

„Va urma” (6) de Lică Barbu

„Va urma” (7) de Lică Barbu

„Va urma” (8) de Lică Barbu

„Va urma” (9) de Lică Barbu

„Va urma” (10) de Lică Barbu

„Va urma” (11) de Lică Barbu

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.