Tanti Linica, vecina de la colţ, avea nişte trandafiri în grădina ei aşa de atrăgători încât erai nevoit, fără să vrei, să te opreşti din drum ca să-i admiri minute întregi. Mirosul lor te izbea în nări şi uitai unde mergi.
Tanti Linica iubea florile şi nu permitea nimănui să le rupă. „Sunt şi ele fiinţe. Ce-ar fi dacă şi pe noi, oamenii, ne-ar rupe cineva?, spunea deseori vecinilor care priveau cu invidie raiul de flori din curtea ei. Le păzea cu străşnicie, dar nu pe cele din curte, ci și pe cele de la poartă unde, pe lângă gardul curţii, creşteau câţiva trandafiri galbeni incredibil de frumoşi, imperiali, cum le spunea tanti Linica, trandafiri care mă fascinau. Galbenul era culoarea mea preferată.
Tanti Linica era pensionară. A fost profesoară de limba română şi de limba franceză. Avea o bibliotecă întreagă în memorie. Lumea o credea dusă cu capul atunci când le spunea vecinilor citate din lucrările marilor pesonalităţi ale lumii.
Cartea era lumea ei. Citea mult şi o întrebam mereu ce carte a mai citit şi după ce îmi făcea un rezumat care mă captiva, mergeam la bibliotecă şi căutam cartea.
După câteva zile, tanti Linica mă striga peste gard să-mi dea cartea, ştiind că nu o voi găsi la bibliotecă. Atunci, aveam sentimentul unei dăruiri şi, aşa cum îmi stă în fire, mă simţeam obligat să-i răspund la fel respectând-o.
Într-o dimineaţă, am însoţit oiţele spre câmp, la păscut. Drumul ducea pe la colţ unde locuia tanti Linica şi fără să vreau, arunc o privire printre uluci în curtea ei. Era linişte.
Tanti Linica dormea pe un şezlong cu o carte în mână. Becul de pe verandă era aprins. Semn că tanti Linica a citit toată noaptea.
Ştiam că citea tot timpul, dar mi s-a părut ciudat să stea şi noaptea să citească. Mai apoi, am înţeles. Tanti Linica nu stătea neapărat să citească. Ea îşi păzea trandafirii de la poartă pentru că mulţi vecini nu aveau cum să-i fure trandafirii decât noaptea. Ziua îi puteau vedea ceilalţi vecini.
Nu ştiu cum am făcut, că într-o zi, la joacă, am privit-o mai altfel pe o fată, Sonia, frumos nume!, venită în vacanţă la mătuşa ei, tanti Valentina, tocmai din Basarabia.
Ba ştiu cum am făcut. Aşa eram eu. Nu mă puteam stăpâni să nu trag cu ochiul la câte o fată. Iar Sonia era o zeiţă. Blondă, cu părul cârlionţi şi cu doi ochi ameţitor de verzi. Cum să nu admir aşa frumuseţe? N-aş fi dormit toată noaptea şi nu puteam să o visez.
Atât mi-a trebuit. Zburlita a observat privirile noastre melancolice întâlnindu-se. După ce mi-a aruncat scântei pe sub gene s-a întors pe călcâie şi, cu mers înţepat, a plecat spre casă.
Am alergat după ea.
‒ Du-te la Sonata ta!, mi-a răspuns, fără să întoarcă capul.
Cred că se referea la Sonia.
Asta se întâmpla într-o joi. Vineri m-am frământat toată ziua cum să fac să o împac, mai ales că sâmbătă era ziua ei de naştere şi voiam să-i fac o bucurie. Nicio speranţă.
Am vorbit cu Caramel, cărămida mea filosofală, cu Lorelay, fluturaşul din grădină, cu Paul, păianjenul, bunul meu prieten, până şi cu Scârţâita am vorbit, poarta de la stradă. Toţi muţi. Ştiau ei ceva-ceva şi tăcerea lor mă făcea să mă simt vinovat.
Sâmbătă dimineaţă mânam oile la păscut. Mergeam trist şi îngândurat.
‒ Licuţăă!, mă aud strigat de tanti Linica peste gardul curţii ei.
Tare voiam să nu dau explicaţii la felul în care eram.
‒ Mi se pare mie sau te-ai certat cu Zburlita?, bănuia ea zâmbind cu înţeles.
De unde ştia? Mai mult, mă răscolea întrebarea ei.
‒ Într-un fel, tanti. Noi când ne certăm e aşa, ca o ploaie de vară. Ne trece repede.
‒ De data asta, nu prea cred. Ai supărat-o rău când ai privit-o pe Sonia, aşa, ştii tu cum…
Am rămas ca Paul, atârnat de un fir. Tanti Linica ştia tot.
‒ Hai, nu te mai îngrijora. Sonia a venit la mine în vizită cu mama ei cu care mă cunosc de mulţi ani. Mi-au adus o ie autentică din Basarabia şi mi-a povestit toată întâmplarea cu Zburlita. Sonia era plăcut surprinsă cât de mult te iubeşte Zburlita.
‒ Of! Azi e ziua Zburlitei, tanti Linica şi nu ştiu cum să fac să merg la ea să o felicit.
‒ Mergi cu oile şi când te întorci, treci pe la mine.
Am plecat pe câmp zburând. Îmi era aşa o ciudă pe oi că nu mâncau mai repede, de-mi venea să pasc eu în locul lor. Degeaba le struneam să pască mai cu viteză. Oaia, tot oaie.
Nu am mai avut răbdare şi m-am întors la tanti Linica. Oile, după ce se săturau, se întorceau singure acasă. Ştiau drumul.
‒ Eram sigură că ai să vii repede înapoi. Bine, Licuţă! Vino la poartă!
Tanti Linica mă aştepta la poartă cu o foarfecă în mână. Când m-am apropiat, s-a aplecat spre trandafiri şi… incredibil ce am văzut! A tăiat cu foarfeca cel mai semeţ şi cel mai înflorit trandafir galben, ceea ce m-a surprins total, ştiind că tanti Linica nu ar fi rupt o floare nici în ruptul capului. Ce-o fi cu ea?
‒ Licuţă dragă! Nu te mai mira. Trandafirii sunt simboluri nemuritoare ale iubirii. Oamenii consideră că trandafirii sunt nişte mesageri divini ai iubirii lor şi, de fiecare dată când vor să şi-o exprime, îşi fac cadou un fir de trandafir. Am ales acest trandafir galben pentru că culoarea galbenă, pe care ştiu că-ţi place cel mai mult, semnifică un mod inedit de a mulţumi cuiva drag sau de a-ţi arăta bucuria şi prietenia. Nu am rupt niciodată un trandafir. Am făcut acest sacrificiu în numele iubirii voastre. Voi doi mi-aţi amintit de prima mea dragoste. Atunci când ne-am certat din nimicuri, am primit un trandafir galben de la El, îmi mărturisea tanti Linica cu lacrimi în ochi.
Emoţionat, am primit trandafirul galben ca o speranţă şi am fugit la Zburlita.
La Zburlita, veselie mare. Nu am îndrăznit să strig la poartă şi priveam printr-o despărţitură din gard. În curte, câţiva copii invitaţi la ziua ei se jucau de-a Baba Oarba. Printre cei invitaţi era şi Sonia, care m-a văzut sau m-a simţit cum priveam după gard la sărbătoarea Zburlitei.
A făcut ce-a făcut şi a reuşit să o facă pe Zburlita „Baba Oarba”. A venit repede la mine, m-a luat de mână şi m-a pus în faţa Zburlitei ca să mă ghicească.
O simplă atingere şi bătăile inimii mele care se auzeau în văzduh ca un ecou, au convins-o pe Zburlita cine era în faţa ei.
Aţi simţit vreodată cum mintea vi se împrăştie în mii de bucăţi şi faceţi cunoştinţă cu neantul? În această stare eram în acea clipă. Picioarele îmi tremurau şi nu puteam deschide ochii.
Nimic nu mai mişca în jurul nostru. Lumea stătea pregătită să străbată Universul ca să întrebe stelele şi planetele ce se întâmplă, iar nenea Timpul îşi făcea planuri pentru o adunare stelară la un taifas despre dragoste.
Zburlita, cu mişcări lente, şi-a desfăcut năframa de la ochi şi mă privea ca pe o adiere de vânt primăvăratec ce-i mângâia obrajii.
Stângaci, i-am dăruit trandafirul galben şi bâlbâindu-mă naiv, am încercat să pronunţ un „La mulţi ani!” mai desluşit. Roşu din cap până-n picioare, îmi venea să o rup la fugă. Nu aş fi reuşit deoarece Zburlita m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat într-o clipă necontenită de iubire.
Pe sub sprâncene o privea pe Sonia parcă spunându-i:
„Vezi? Licuţă e al meu şi numai al meu. Na!”
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
