În curgerea amintirilor, de multe ori, ne aducem aminte de întâmplări care parcă au avut loc ieri, aşa de clare şi de vii ne apar în imagini. Ba, recunoaştem vocea persoanelor care ne-au petrecut atunci. Povestea care urmează este de demult, de prin anii ’60 ai secolului trecut, anii copilăriei mele şi cum menirea mea este să povestesc mereu ce-am trăit şi ce trăiesc, iată povestea:
La fiecare colţ al străzilor cartierului Chercea, 1 Mai cum i se spunea atunci, s-a montat câte o cişmea, canal cum îi spuneam noi, unde venea lumea să ia apă. Nu era aşa uşor. Apa la canal, mai ales cel de la colţul străzii noastre care era ultimul din reţea, curgea ţârâind, la anumite ore curgea picurând şi se făceau cozi mari ca să umple fiecare măcar o găleată.
Presiunea apei era foarte scăzută şi, vrând-nevrând, stăteam ore întregi pentru o găleată de apă. Erau şi fântâni pe stradă, dar avea gust mai bun apa de la canal.
Mă duceam deseori la tanti Sanda care avea o fântână în curte. Locuia vizavi de noi. Şi-mi plăcea. Tanti Sanda mereu îmi dădea câte ceva. O caisă, un măr, o gogoaşă, ce avea.
Mama mă trimitea de multe ori la ea să cumpăr borş. Un kil. Până acasă beam o jumătate de sticlă. Aşa era de bun. Mama nu mă lua la rost şi mă trimitea din nou. Şi iar primeam o caisă, ceva. Aveam şi noi în curte, dar parcă erau mai bune de la tanti Sanda. Erau ca un dar pentru mine şi orice dar avea dulceaţa lui.
Dacă aş fi cărat apă doar de la tanti Sanda, ar fi fost bine. Când plecau dimineaţa la muncă, mama şi tata îmi trasau sarcini: să mătur curtea, să dau mâncare la orătănii şi, evident, să umplu găleata cu apă de la canalul din colţ.
Abia aşteptam să merg la rândul de la canal pentru apă, pentru că veneau mulţi copii să umple găleţile, şi copii de pe strada noastră, şi ceilalţi de dincolo de colţ. Erau şi femei, casnice cică, la rând, dar majoritatea eram copii. O oră-două cât stăteam la rând, ce puteam face altceva decât să ne jucăm.
Ne aşezam la umbră deasă, sub nucul de la poarta unde locuia tanti Linica şi încigeam pe pedepse partide de joc cu cărţi. Cum să nu-mi placă să stau la rând la apă? Mai ales că la apă veneau şi copiii de pe ultima stradă care dădea în câmp. Pentru mine, în special, mă bucuram că veneau la apă două fetiţe frumuşele foc, Luminiţa şi Nina. Normal că mă îndrăgosteam pe loc de ele. Nu vi le mai descriu, căci vă îndrăgostiţi şi voi.
Când jucam macaua sau tabinet, făceam ce făceam şi câştigam mereu, iar ele dacă pierdeau trebuia să le dau pedepse. Cea mai „tare” pedeapsă era să mă sărute. Şi le plăcea. Dar eu cred că voiau să piardă intenţionat. Prea se lăsau pupate.
La canalul din colţ auzeai toate ştirile de pe stradă, din tot cartierul şi chiar de prin oraşul Brăila. Asta nu era nimic pe lângă discuţiile „savante” despre ştirile pe care le auzeau la radio. Că Topor a zis că mâine plouă sau că e doar înnorat dar nu plouă, că Margareta Pâslaru face şi drege, că una-alta, dar cele mai „interesante” păreri despre ştirile de la radio erau cele despre ştiinţă, cum ar fi despre petele solare. Mureai de râs.
La canal, regula era ca fiecare să stea la rând doar cu o singură găleată. Altfel ieşea cu ceartă. Voiai două găleţi, mai stăteai încă o dată la rând. Mi se părea corect. Să apuce toată lumea în acea zi să-şi umple găleata cu apa.
Se stătea la rând până seara târziu, până când ţânţarii spărgeau rândul. Noaptea se încumetau tăticii noştri să vină la canal când veneau de la schimbul doi şi o rezolvau repede căci creştea presiunea apei. Tata nu era nevoit să vină pentru că cele două găleţi pe care le aveam în casă, erau întotdeauna pline. Aveam eu grijă.
Ceea mi să părea mie ciudat la rândurile astea formate la canal este că în fiecare zi erau prezenţi la rând Jiji şi Tatalai de câteva ori pe zi şi nu aveau 10 inşi în casă ca să zici că le trebuie apă multă. Mai erau şi fântânile cu apă pentru spălat şi apă pentru orătănii.
M-am decis să fac anchetă.
Dimineaţă pe la ora 7.00, Jiji şi Tatalai erau primii. După ce încărcau găleţile cu apă plecau cu ele repede şi se întorceau imediat la rând, dar nu cu aceleaşi găleţi. Ciudat. Știam cum arătau găleţile lor.
I-am urmărit unde duceau ei celelalte găleţi cu apă şi am aflat că erau pentru ţaţa Stoiana şi pentru tanti Dumitra. În alte zile cărau apă şi pentru alţii care nu aveau timp să stea la rând, dar pe cele două nu le puteam înghiţi. Le dădeau celor doi te miri ce ca răsplată, iar câteodată nu le dădeau nimic şi apoi, cele două stăteau toată ziua la poartă bârfind toată strada. De ce nu mergeau frumuşel la canalul din colţ ca să stea la rând? Hai că tanti Dumitra era dublă, eu o porecleam tanti Balon, şi gâfâia când se căra pe ea însăşi, dar să mai care o găleată plină cu apă?
În schimb, tanti Stoiana n-avea nicio scuză. Putea să-l trimită pe bărbatu-su, nea Pirică, eu îi spuneam nea Pilică pentru că tot timpul era pilit, care stătea toată ziua la poartă pe un pietroi fumând în draci. Nu cred că l-am văzut vreodată făcând altceva.
Îmi părea rău de Jiji şi de Tatalai pentru că profitau de ei necinstit şi de aceea spun aceste cuvinte în ciudă despre cele două ţaţe.
Opa! Mi-a venit o idee. Am vorbit cu cei doi să le încarce găleţile celor două „doamne” cu apă din fântâna de la tanti Sanda. Asta au şi făcut. Era mai rapid şi mai aproape.
Tanti Sanda, după ce i-am povestit chestia cum sunt păcăliţi cei doi, bucuroasă, ne-a lăsat să-i secăm toată fântana numai în ciuda celor două ţaţe. Nici ea nu le putea suferi.
Până la urmă, tanti Balon şi ţaţa Stoian s-au prins şi s-au lipsit de serviciile celor doi. Nicio pagubă. Jiji şi Tatalai aveau şi ei timp de joacă, iar cele două „cucoane” au descoperit că la rândul canalului din colţ e un loc de bârfit mai ceva ca la poartă.
Şi vorbeau, şi vorbeau…
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
