„La doi cocoşi” de Lică Barbu

376

logo lumea lui licutaÎn fiecare dintre noi există o poveste, cât de mică. Când vine din copilărie, acea mică poveste devine o cascadă de poveşti. Fiecare întâmplare generează o altă poveste şi o altă poveste, şi tot aşa. Totul este să le eliberezi şi să le dăruieşti lumii.

Aşa cum fac eu cu voi acum. Staţi să vedeţi!

La intersecţia unui bulevard din cartierul nostru cu o stradă mai micuţă era o piaţă mare. Mare o vedeam eu atunci. Acuma e ceva de nebăgat în seamă.

Cu toate acestea, această piaţă este foarte cunoscută în oraşul Brăila datorită unei cârciumi înfiinţată în anii când nu reuşeam să ies din copilărie şi să trec la adolescenţă, dar mă făleam că am mai crescut şi ştiu mai multe. Cârciuma se numea „La doi cocoşi”. De ce? Nu ştiu.

Când s-a deschis, în cârciumă serveau două femei. Unde-s cocoşii, ne întrebam?

După câteva zile, prin cartier, se auzeau tot felul de întâmplări cu scandal, cu bătăi între muşteriii de la bodega „La doi cocoşi”. Iată cocoşii!

Doi vecini de pe strada noastră erau buni prieteni. Până într-o zi. Mergeau împreună, aproape zilnic, să tragă „una mică” la cârciuma „La doi cocoşi”. „Aia mică” le-a tulburat minţile. S-au certat, s-au bătut şi nu şi-au mai vorbit niciodată. Au murit de mult, neîmpăcaţi.

Într-o după-amiază, la poartă, unde se discutau de toate la o sămânţă, mama îl întreabă pe nea Pilică, vecinul nostru de la două case depărtare:

‒ Bre, nea Pirică, ce tot căutaţi la bufetul ăsta? Zău aşa! Majoritatea aveţi la beci vin de peste an şi ţuică din fructe. Nu e unul de p’aci să nu aibă.

‒ E descântată, vecină. D’aia.

‒ Daaa! Sigur. E descântată de puicuţele de acolo cu apă chioară.

Nu conta pentru ei, cei care-i călcau pragul. Conta vorba la „una mică”, despre fotbal, despre femei, despre viaţa pe care o duceau. Nu era ceva rău în asta. Mai rău era că vorba devenea sfadă. Sfada devenea ceartă în toată regula şi cearta devenea scandal cu bătaie.

Azi, cârciuma nu mai există. A rămas doar numele acestui loc. Nu e brăilean să nu ştie unde-i „La doi cocoşi”. De fapt, multe locuri din Brăila sunt cunoscute după numele în care a fost sau mai este vreo bodegă. „Ascunsa”, „Geamuri late”, „Izmene reci”, „La căţeaua leşinată”, iată doar câteva dintre locurile prin care brăilenii găsesc cu uşurinţă o adresă.

Dacă îi întrebi unde-i biblioteca sau teatrul municipal, nu ştiu decât dacă pe lângă acestea este vreo cârciumă „celebră”.

E hazliu, dar şi trist.

Totuşi, frumuseţea locului „La doi cocoşi” nu o dădea această cârciumă. Peste drum de bodegă era un loc viran unde, mai toată vara, dar şi de unele sărbători, veneau „Lanţurile”, aşa îi spuneam atunci caruselului cu scaune agăţate în nişte lanţuri. Mai sunt şi acum prin unele parcuri.

Odată cu „Lanţurile” erau amenajate chioşcuri unde trăgeai la tir, „Roata Norocului”, carusele mai mici pentru copii, un adevărat bâlci.

Pe scena caruselului era mereu un trompetist care anima clienţii cu goarna lui prin cântece de fanfară şi de muzică populară. Aşa ştia tot cartierul unde-i bâlciul.

Toată Chercea venea la distracţie şi la spart seminţe. Printre oameni umblau ţigăncuşele cu cornete de seminţe prăjite şi cu acadele. Senioru’, v-am mai povestit de el, vindea îngheţată şi turtă dulce. Erau până şi vânzători de loz în plic. Tot să cheltuiești banii.

Nu aveam io cine ştie ce bani la mine, dar tot mă dădeam o dată în „Lanţuri”. Cu Zburlita, normal.

O prindeam în zbor de lanţurile scaunului ei, răsuceam scaunul şi-i dădeam drumul. Zburlita chiuia şi râdea de bucurie. Ea tot mai voia, dar de unde? Fugea acasă, căci locuia în apropiere şi aducea câţiva bănuţi şi ne mai învârteam o dată. Avea ea puşculiţa ei. Ba, mai rămâneau bani şi pentru alte distracţii.

La „Lanţuri” veneau şi prietenii de pe strada mea. Jiji se ţinea scai după Musculiţa ca să o învârtă în carusel, iar Tatalai cheltuia banii pe seminţe sau pe turtă dulce. Tot timpul mânca ceva şi nu se dădea în Lanţuri pe motiv că îl ia ameţeala. Normal, cu atâtea câte băga în el!

Odată, Zburlita nu venise când am venit eu. Stăteam deoparte şi priveam distracţia celorlalţi.

Mă aud strigat de Musculiţa ca să vin să o ajut. Voia să trag un loz în locul ei. Mai trăsese un loz „necâştigător” şi voia să mai tragă unul, dar să-l trag eu, cică poate am mai mult noroc.

Trag un loz. „Mai trage odată”, scria pe el. Uraa!, ţopăia Musculiţa. Jiji, în spatele ei, era verde la faţă. Mai trag un loz şi… Victorie! „Cincizeci lei” scria pe loz.

Drept mulţumire, Musculiţa m-a invitat în Lanţuri. De două ori. Fireşte că am învârtit-o şi pe ea ca pe Zburlita. Numai că Musculiţa nu chiuia şi nici nu râdea. Mă privea în ochi cu un surâs ameţitor mai ceva ca-n „Lanţuri”. M-am înroşit tot şi mă bâlbâiam.

Musculiţa m-a luat de mână şi am mers la dugheana cu trasul la tir. Am nimerit din prima încercare şi am câştigat o pernuţă de ace în formă de inimioară.

Când să i-o dăruiesc Musculiţei, în spatele ei era Zburlita. O clipă au durat privirile noastre. Musculiţa a luat inimioara şi i-a dăruit-o Zburlitei.

‒ Ia-o! E a ta. Pe tine te iubeşte cel mai mult.

Zburlita ne-a luat pe amândoi de mână şi ne-a îmbrăţişat.

În acel moment, „La doi cocoşi” era locul cel mai minunat din lume.

Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu

„Va urma” (1) de Lică Barbu

„Va urma” (2) de Lică Barbu  

„Va urma” (3) de Lică Barbu

„Va urma” (4) de Lică Barbu

„Va urma” (5) de Lică Barbu

„Va urma” (6) de Lică Barbu

„Va urma” (7) de Lică Barbu

„Va urma” (8) de Lică Barbu

„Va urma” (9) de Lică Barbu

„Va urma” (10) de Lică Barbu

„Va urma” (11) de Lică Barbu

Vezi arhiva rubricii Proză scurtă

Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește

Pagina Zâmbetul unește

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.