Sunt clipe în viaţă pe care nu le putem uita nicicând, îndeosebi cele petrecute în momente extreme, atunci când viaţa devine dragoste şi moartea un joc trecător.
O clipă de noroc a fost atunci, aş putea spune, noroc datorită căruia sunt aici ca să vă scriu despre dragoste şi moarte.
Să vă povestesc!
Prin anii… nu mai contează care, brăilenii se răcoreau vara la Plaja Perla, la Plaja Lipovenească sau la Corotişca. Era şi un ştrand amplasat pe Faleza Dunării unde mergeau mai ales cei care nu ştiau să înoate dar şi cei care ştiau.
Din păcate, mulţi se aventurau prin locuri neamenajate şi nu era zi ca să nu se audă despre vreun prăpădit înghiţit de ape. Dunărea îşi lua tributul pentru ceea ce ne oferea.
La Lacu Sărat, o staţiune de lângă Brăila, se duceau cei care erau bolnavi. Nu prea era loc de bălăceală. Apa era mică şi foarte sărată. Nămolul din lac era şi este şi azi, „sănătatea” celor care vizitau staţiunea.
Eu mă răcoream împreună cu prietenii, ori în canalele de irigaţii, ori mergeam să ne scăldăm în Lacu’ Dulce din cartierul cu acelaşi nume, ori mă jucam împreună cu mormolocii în butoiul din curte pe care tata îl ţinea cu apă de ploaie ca să i se umfle doagele.
Zburlita zburda într-o tabără de pionieri, iar Musculiţa era plecată la bunici, la ţară.
Florin, prietenul meu adevărat care locuia pe Şoseaua Cazasului, ceva mai departe de strada noastră, venea uneori să se joace cu noi sau să ne bălăcim împreună în canalele de irigaţii.
În acea zi, când încinsesem o poarcă cu toţi băieţii de pe stradă, Florin a venit pe la mine să mă invite a doua zi la un scăldat adevărat în Dunăre, la Plaja Perla.
‒ Tata a făcut rost de o cameră de maşină şi plutim cu ea. Mai ales tu, care nu ştii să înoţi, mă ispitea Florin ca să merg cu el.
‒ Şi mergem doar noi doi?
‒ Merge şi tata. E în concediu. Vom traversa Dunărea cu nea Gabriel, văr primar cu tata. Are barcă cu motor.
‒ Mulţumesc, Florine! Mâine dimineaţă, după ce dau de mâncare la orătănii şi mătur curtea, sunt gata de plecare.
A doua zi, pe la ora 8.00, deja stăteam la poartă cu o traistă cu fructe de la Caisatu’ şi de la Mingiuţă ca să-l aştept pe Florin care a venit bine-mersi pe la ora 10.00. Bun şi-aşa. Rostogolea pe drum ditamai colacul din cameră de maşină, bine umflat. Colacul mai mult ţopăia decât se rotea.
Am plecat pe jos până în port. Lângă Gara Fluvială ne aştepta cu bicicleta tatăl lui Florin. L-am găsit repede pentru că a fluierat după noi şi ne-a făcut semn să-l urmăm până la un ponton unde erau acostate multe bărci. După ce şi-a asigurat bicicleta cu un lanţ şi un lacăt de un cablu al pontonului acostat la mal, am coborât pe pasarelă spre ponton, aşteptându-l pe nea Gabriel care făcea curse contra-cost cu cei care voiaiu să ajungă la Perla.
Nea Gabriel era cu familia lui pe care o dusese pe plajă de dimineaţă, când soarele e mai blând.
Când am ajuns pe plajă, Florin a întins o pătură, s-a dezbrăcat şi hai!, în apă. Mai mult el, că ştia să înoate. Eu mă scăldam la mal cu teamă de apa adâncă.
‒ Licuţă! Hai la aventură cu colacul pe Dunăre!, mă ademenea Florin spre „depărtări”.
„Ce putea să mi se întâmple?”, mă întrebam. Colacul era mare, ţinea şi trei oameni pe el fără să se scufunde. M-am întins pe colac, iar Florin, înotând pe lângă mine m-a împins în larg.
Aici a fost prima greşeală. Nu trebuia să stau deasupra pe colac, ci în el, ca să mă ţin cu braţele de colac.
Malul se îndepărta încet-încet şi îi vedeam pe cei de pe plajă din ce în ce mai nici. Un nor răzleţ îmi zâmbea ştrengar, iar un pescăruş trase un chiuit de vreme bună. Colacul se unduia pe valurile Dunării, totul era minunat.
Îmi amintesc perfect acele clipe, până şi culoarea păturii de pe plajă o ştiu şi azi, pentru că ele au precedat momentul de cumpănă al vieţii mele.
O şalupă naviga în aval, aproape de malul drept al Dunării, cu o viteză normală, destul cât să provoace valuri. Dacă eram la mal, aş fi sărit în valuri să mă bucur de jocul apei, dar eram pe colacul lui Florin care, uşor în plutirea lui, s-a răsturnat. Odată cu el şi eu.
M-am răsturnat în apa adâncă şi nesimţind ceva pe care să mă sprijin am început să dau din mâini şi din picioare ca disperatul.
Am mai apucat să-l văd pe Florin care intrase în panică şi nu ştia ce să facă. Să recupereze colacul pe care fluviul îl ducea în josul apei ca să mi-l dea spre ajutor, sau să înoate spre mine ca să mă salveze. Secundele erau fatale pentru mine în acel moment. Cu toată zbaterea mea, simţeam cum Dunărea mă trăgea în adâncuri.
Chipuri dragi îmi treceau prin minte atunci, erau într-un tren pe care îl pierdeam. Mama, tata, sora mea, oiţele şi Barbony ‒ berbecul, Paul ‒ păianjenul, prietenul meu de suflet, Pufuleţ ‒
motanul, care mieuna trist, Caramel ‒ cărămida mea filozoafă. La fereastra trenului o mână flutura o năframă galbenă. Era Zburlita care striga din răputeri: „Licuţăă! Licuţăă!”
N-am apucat să-i răspund. Două braţe puternice mi-au cuprins corpul şi o voce cunoscută mă îndemna să nu mă mai mişc.
Era nea Gabriel. Înotând uşor cu mine până la mal, am ajuns viu şi nevătămat. Nu am înghiţit apă. Eram mai mult speriat şi tot nu-mi venea să cred ce mi s-a întâmplat.
Florin se tot se scuza că nu a fost atent cu mine. Nu mai conta. Conta umbra care s-a ivit asupra mea când stăteam întins pe pătură. Două picioare de copil erau la două palme de mine. Soarele nu mă lăsa să-i văd chipul.
‒ Nu ştii să înoţi?, am auzit un glas de fată venit din raza de soare.
‒ Nu, dar voi învăţa, i-am răspuns supărat, stânjenit de întrebare.
‒ E simplu de învăţat, mă lămuri fata aşezându-se pe pătură.
Un chip neasemuit de frumos mă privea prin doi ochi mari albaştri care mi-au săgetat privirea. Ăla am fost. Am uitat de păţania mea, am uitat de plajă, am uitat de mine. Mă „înecam” în ochii ei şi o luasem razna în adâncul mărilor, căutând înţelesul culorii de smarald din cristalinul ochilor ei. O secundă a durat schimbul de priviri, de-ajuns să înţelegem că ne cunoaştem demult.
‒ Victoria mă cheamă. Tata m-a trimis la tine să îţi propun să te învăţ să înoţi. Ştii, eu sunt la un club sportiv şi te învăţ foarte repede. Vrei, Licuţă?
Vaai! Îmi ştia numele.
Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că era fata lui nea Gabriel şi eram sigur că nu tatăl ei a trimis-o. Simţeam asta din privirea ochilor ei care spuneau totul.
‒ Sigur că vreau. De mult îmi doresc să învăţ. Pentru asta trebuie să vin la club?
‒ Nu. Ne întâlnim la ştrand. E cel mai potrivit acolo. Mâine la ora 10.00 să fii la intrare. Hai să batem palma înţelegerii noastre!
Nu a fost nicio bătaie de palme. A fost o mângâiere a mâinilor într-o vibraţie de dragoste care a durat milioane de ani. Aşa am trăit atunci amândoi clipa atingerii.
‒ Victoriţa! Hai că plecăm!, a strigat-o nea Gabriel.
A doua zi, eram postat la intrarea în ştrand de la ora 9.00.
Totuşi, aveam temerea că Victoria nu a vorbit serios. De unde până unde un aşa înger de fată voia prietenia mea, care de fapt nu era prietenie. Era dragoste. Eram îndrăgostit şi nu mă trezeam din beţia dulce a iubirii.
Victoria a venit la ora 9.30, parcă amândoi grăbiţi să ne întâlnim.
‒ Hai, înotătorule!, mi-a spus încet Victoria luându-mă de mână.
Şi m-a sărutat.
Am căzut înecat în dragoste şi doar lecţia de înot a Victoriei m-a trezit la normal.
Eu, în acele zile, cucerisem mai multe victorii. Am fost salvat de la moarte, am învăţat să înot şi cel mai mare triumf era Victoria mea, o adevărată victorie.
Am spus „a mea”? Off! Ce-i povestesc Zburlitei când va veni din tabără?
La Editura Leviathan a apărut volumul Aventurile lui Licuță dincolo de Capătul Lumii. Detalii, click aici.
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
„Va urma” (1) de Lică Barbu
„Va urma” (2) de Lică Barbu
„Va urma” (3) de Lică Barbu
„Va urma” (4) de Lică Barbu
„Va urma” (5) de Lică Barbu
„Va urma” (6) de Lică Barbu
„Va urma” (7) de Lică Barbu
„Va urma” (8) de Lică Barbu
„Va urma” (9) de Lică Barbu
„Va urma” (10) de Lică Barbu
„Va urma” (11) de Lică Barbu
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
