Tania intra într-o lume nouă, confortabilă. Nimic din ceea ce descoperea acum nu se compara cu stilul ei de viață. Bucătăria surorii sale era mobilată modern, aerul condiționat înlătura avalanșa de căldură din acest sezon. E drept, grădina de la poalele colinelor de lângă izvorul cu miros de pin concura cu succes această invenție urbană. Era stingherită și uimită în același timp. Ar fi vrut să râdă, să se bucure, să ceară vieții partea ei de fericire, dar scările pe care venise aici se tot rulau după linia destinului. Descoperise că se trăgea dintr-o familie bogată. Mama ei era profesoară, sora – economistă, iar bunicul, de curând decedat – marele pictor Tudor Cristache. Acasă, la Valea lui Mihai, mama vitregă suferea de boala Alzheimer, tatăl rămăsese invalid în urma unui accident. Ea lucra într-o brutărie, era prost plătită, însă nu se plângea niciodată. Adăuga venitul său pensiilor celor doi părinți și se descurcau.
– Mâine vom merge la Zăvoaia, îi anunță Maria. Îl voi suna și pe comisarul Simionescu. Și mama va fi acolo. Ștefan, sper să nu ratezi un capitol important!
– Se poate, Maria? Nu mi-aș ierta-o niciodată… Ar putea veni şi Anca? Așa m-a rugat ultima dată.
– Anca?… A, da, viitoarea ta soție. Cum să nu? Cu plăcere!
Scriitorul își îndreptă privirea spre Tania:
– Totuși, să-i dovedim Mariei că ești sora ei. Un act de identitate ar fi suficient. Ce zici?
Maria zâmbi. Tania deschise geanta și scoase certificatul de naștere. I-l întinse Mariei:
– Uite! Eu nu-i cunosc. Dar sunt părinții mei.
Pe hârtia aceea era scris, într-adevăr, numele părinților ei.
– Draga mea, am toată convingerea din lume că ești sora mea, zise Maria. Binecuvântată să fie această clipă!
– Eu n-aş fi ştiut cum să vă caut, se auzi glasul stins al tinerei.
”Noaptea de după curcubeie”, așa s-ar fi putut numi pânza orelor ce au urmat. Sau oricum altcumva, fiindcă nuanțele acestui timp erau unele diverse. Câte ar fi avut cele două surori de povestit, câte se cereau spuse, dar ce holde aurii apăruseră de după munți și ce secerători le numărau boabele?! Taniei îi era teamă că păsări de pradă vor veni să-i răpească visul. Ar fi vrut să pună stavilă și apelor, să nu se reverse prea mult peste dinastia ei, ba chiar s-o încuie într-o ladă de zestre maramureşeană pe care s-o elibereze când va fi sigură că doar ea şi adevărul deţin singura cheie.
Imediat după micul dejun, Maria și-a sunat mama.
– Aș vrea să ne întâlnim la Zăvoaia, o anunță aceasta. Astăzi, te rog! E ceva important.
Emilia șovăi:
– Am multe de rezolvat… Mă tem că vom amâna această ieșire.
– Am spus că e ceva important, mamă! ridică tonul Maria. Vor fi acolo câteva persoane importante, printre care comisarul Simionescu și scriitorul Ștefan Deleanu.
– Tocmai, preciză Emilia pe un ton aspru. Oamenii aceștia mă agasează și-mi răpesc inutil timpul. Nu-mi e plăcută compania lor!
– Dar e vorba despre moartea bunicului meu, mamă! Cineva l-a omorât, chiar nu-ți pasă?
– Doamne, fata mea, cum să nu-mi pese? Dar nu văd cum am putea descifra noi misterul acestei crime, cum îi spui tu!
– Un cuvânt, la momentul potrivit, o idee, cine știe, poate că va folosi la ceva…
– Bine. Deşi nu m-ai convins… La cât e întâlnirea?
– La douăsprezece e bine? Vom lua masa de prânz în familie, continuă, ușor ironic, Maria!
– În familie, da… Voi fi acolo!
Comisarul Dan Simionescu a ajuns primul la Zăvoaia. Au urmat scriitorul și Anca, apoi Emilia Cristache.
De după deal, pe lângă cascadă, își făcu apariția o umbră. Apoi se contură chipul nebunului cu câini. Pentru el nu trebuia fixată o oră. Era martorul fiecărui eveniment petrecut în acea zonă. Se putea să lipsească de pe frontul marilor întrebări?
Coborî dealul pe poteca îmbrăcată în brusturi şi boji. Îi fotografie cu sufletul pe toți patru, apoi se așeză pe iarbă, cu câinii alături. Nu se apropie prea mult. Era suficient să privească de la distanță și poate, cine știe, cineva se va îndura și de el să-i aducă o bucată de pâine.
O mașină roșie intră pe strada laterală și opri în fața porții. Mai întâi coborî Maria, îmbrăcată în pantaloni negri și bluză neagră, cu marginile dantelate. Aceeași notă elegantă, aceeași degajare simplă, dar profundă. Apoi își făcu apariția Tania. Ștefan rămase surprins – nimic din persoana de ieri nu venise aici. În fața sa avea o femeie aproape la fel de elegantă ca Maria. Își schimbase tunsoarea, părul era negru precum al surorii sale și o prindea de minune. Descoperi o asemănare izbitoare între cele două femei. Însă privirile îi fugeau între mamă și fiică, trebuia să surprindă reacțiile celor două, să nu piardă nimic. Fiecare clipă avea o valoare inestimabilă. Un decor nou se contura acolo, la Zăvoaia, pe terasa din spatele trandafirilor de lângă clocotul cascadei.
Nou-venitele pătrunseră pe alee. Maria avea pașii siguri. Sub cei ai Taniei se formau vulcani, însă ochii îi erau încrezători și blânzi. Pentru ea, cei câțiva metri până la terasă erau suprafețe pietruite inegal, cu scopul de a-i testa rezistența.
Dintre toți cei prezenți, doar scriitorul cunoștea misterul acestei apariții.
– Vă așteptam, dragele mele! Eram convins că veți veni ultimele. Era firesc, nu-i așa? Scena e goală, actorii vin la urmă.
Emilia rămase împietrită. Cine știe câte viscole s-au pornit în acel moment prin mintea și sufletul ei! Se ridică de pe scaun și făcu câțiva pași în întâmpinarea lor. Își frecă palmele și fruntea. Apoi își mușcă buzele și izbucni în lacrimi. N-a fost nevoie de alte explicații. În inima ei, o copilă se pregătea să rătăcească prin viață. Își făcea bagajul spre nicăieri, însoțită de razele unui asfințit timpuriu și dureros. O mamă își desfăcea brațele din care mogâldeața de om își va lua rămas-bun și va lăsa un scâncet tulburător. Apoi un torent necruțător de neputință acoperea orice urmă…
Asistau cu toții cum rugul sufletului ardea mistuitor pe o realitate evidentă. Următoarele clipe au fost monumentale.
– Acum ai înțeles, mamă, nu-i așa? zise Maria.
Emilia dădu din cap afirmativ. Imediat însă, mamă și fiică binecuvântau această clipă. Nicio comoară din lume nu putea înlocui îmbrățișarea lor. O alchimie a dreptății se strecura prin pânzele destinului.
– Fata mea, fata mea, repeta Emilia întruna, ștergându-și lacrimile. Mă vei ierta vreodată?
– Te-am iertat, mamă! Sunt aici, cu voi și e cea mai fericită clipă din viața mea! Pe urmă se îndreptă către Ștefan: Oare vă voi putea mulțumi vreodată?
– Mi-ai mulțumit, Tania, am fost părtașul celor mai nobile momente care se vor așterne în filele cărții mele. Ce-mi pot dori mai mult?
Maria schiță un zâmbet spre Anca și îi ură bun-venit, apoi se așeză lângă Dan Simionescu.
– Nu știu dacă această întâlnire are tangență cu dosarul dumneavoastră, însă am ținut să fiți de față.
– Ai procedat cum nu se poate mai bine, Maria! Sunt convins că voi auzi o poveste fascinantă.
În scurt timp, cei prezenți au luat cunoștință de evenimentele petrecute, separat, în viața familiei Cristache. Doar nebunul înțelesese poate altceva. Se apropiase de gard și se agita, arătând cu mâna spre cele patru femei. Apoi ridică brațele spre cer și îngenunche, întregind tabloul în care murmure de vară curgeau laconic peste viață. În câteva clipe, o liniște ca o capcană albă se instală în sufletul fiecăruia, pe fundalul semnelor de întrebare aruncate de nebun. Razele de iulie cădeau perpendicular pe gândurile de sărbătoare. Pe aleile cu trandafiri, gâzele își desfăceau zborurile într-un du-te-vino continuu, iar dincolo de gard câinii se întinseseră la umbră și își mai ciuleau, din când în când, urechile, privind spre stăpânul lor. Acesta își trecea des degetul mare peste suprafața noduroasă a bățului nelipsit din peregrinările sale printr-o lume numai de el cunoscută. Cascada arunca acorduri miraculoase, creând un tablou de basm.
(Va urma)
Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”
