”Promisiunea de joi (14)” de Gina Zaharia

273
Gina-Zaharia-Pormisiunea-de-joi-episodul-14-leviathan.ro

rubrica roman foileton leviathan.roMaria pregăti câteva sandvişuri pentru străinul de pe deal.

– Lasă-mă, te rog, să i le duc eu, se oferi comisarul.

Tânăra îi întinse pachetul.

– Mi-e teamă că nu vei căpăta nicio explicație, completă aceasta, bănuind intenția comisarului. Te vei întoarce mai bogat cu un drum prin enigmă, glumi Maria.

– Riscul face parte din meseria mea… Nu voi tânji după cele câteva clipe pierdute.

Comisarul deschise poarta și porni spre coastă. Nebunul se ridică și se retrase câțiva pași.

– Nu te teme, zise Dan. Uite, ți-am adus ceva de mâncare. Îi întinse pachetul, însă bărbatul din fața sa trecea cu privirea peste umărul lui cu forța unui fulger. Foamea îl rodea, dar noua stare alunga această senzație. Era o piesă pe tabla de șah a destinului. Or, ce știa el despre toate acestea?! În memorie i se conturau umbre și cascade, năvăleau scene antagonice care fierbeau lângă un zid din baloane de săpun.

Dan Simionescu întoarse capul. Lângă poartă opri o mașină neagră. Așadar, aceasta îi captase atenția nebunului. Din mașină coborî un bărbat cu privirea senină. Toți cei prezenți pe terasă rămăseseră surprinși. Bogdan Davidescu era acolo, în fața lor. E drept, nu se încadrase în cele câteva zile despre care îi vorbise Mariei la telefon, dar găsise răgaz pentru vila de la Zăvoaia, deloc străină și la fel de primitoare ca altădată. Tudor lipsea, însă familia se întregise printr-un nou membru: Tania.

– Bănuiam că voi găsi pe cineva aici, începu Bogdan, în loc de salut. Nu e loc mai frumos ca acesta pentru odihnă și… alte scopuri, continuă pe un ton slab, privind spre comisar. Bine v-am găsit, zise doctorul, deși tare mi-ar fi plăcut să se întâmple asta într-un alt context.

Maria se cufundă îndată într-un ocean de uimire. Doctorul venise din Austria, așa cum promisese. Nu-l mai văzuse din noaptea aceea blestemată și tare și-ar fi dorit să nu aibă nicio tangență cu ceea ce s-a întâmplat atunci. Bogdan făcu câțiva pași pe iarbă. Se apropie de comisar și îi întinse mâna.

– Trebuia să ne cunoaștem, preciză Dan Simionescu. Împreună vom parcurge pagini ce se vor decriptate! Sper că vom reuși, în memoria renumitului pictor Cristache.

– Aveți tot concursul meu! Tudor mi-era un prieten drag, asemenea tuturor celor care i-au fost alături.

Câinii se apropiară de Bogdan care îi mângâie pe rând. Chipul nebunului căpătă o aură senină și se înveseli. Ar fi dorit să-i întindă și el mâna, să i-o strângă, însă făcu câțiva pași pe loc, în semn de respect și reținere totodată. Bogdan văzu în el un om rătăcit și dornic de regăsire.

– Nu, nu te-am uitat, Ursache, îi zise nebunului folosind un apelativ nou și intuind dorința acestuia, îi întinse mâna. Cel din fața sa i-o strânse puternic, închizând ochii de câteva ori, dorind parcă o reconstituire a vremurilor de odinioară, puține și îndepărtate, dar fumegând ca o torță uitată pe țărmul apusului, apoi continuă: Ia mâncarea de la domnul comisar! Și eu am ceva pentru tine. Câteva borcane cu gem, de toate felurile. Știam că-ți plac. Și mai știam că te voi găsi aici. Ești martorul tuturor întâmplărilor acestor meleaguri. Făceai parte din dinastia pictorului. Era un om bun, nu-i așa?

Nebunul dădu din cap, afirmativ. Se pare că înțelegea destul de mult din ceea ce se întâmpla acolo.

Dan Simionescu și Bogdan Davidescu aveau ceva în comun: flerul. Fiecare trăsese aceeași concluzie și își schițase, cu rapiditate, un nou pas spre aflarea adevărului. Doctorul o îmbrățișă pe Maria tandru, parcă sporind dorința de a o avea mereu alături. Nu ezită să-i mulțumească pentru dovada de încredere pe care i-o arătase, ascunzând comisarului mesajul trimis de el în acea dimineață nefastă când fusese nevoit să părăsească în grabă țara.

– Știu că nu se încurajează astfel de gesturi, însă voi face o excepție. Pentru mine contează, preciză Bogdan, mai ales că m-am întors definitiv acasă.

Fiecare dintre cei prezenți primi câte un cuvânt de revedere. Emilia Cristache se așezase lângă Tania și își păstra cu sfințenie bucuria pe chip. Pe noul-venit îl primi însă cu un surâs egal cu nepăsarea, ceea ce nu-i scăpă Mariei. Scriitorul nota aspecte de toate nuanțele. Alerga de la un personaj la altul, trăgea brazde paralele – multe dintre ele de rezervă – și presăra scântei de-a lungul și de-a latul filelor. Romanul său căpăta contur, apăreau variante noi iar importanța lor putea fi covârșitoare.

Când dădu cu ochii de Anca, privirile doctorului s-au întunecat brusc. Nu se aștepta să întâlnească acea femeie aici. Era clar că nu pășise cu dreptul, oricât s-a străduit să facă asta.

Logodnica scriitorului vorbise destul de puțin. Părea o femeie absentă și fuma îngrozitor de mult. Brunetă, cu părul lung, mignonă, atrăgea atenția prin excesul de inele pe degete, toate de aur, unele cu pietre, altele simple, pe care le tot mișca, circular, ușor agitată.

– Tu ce cauți aici? o întrebă Bogdan.

– E cu mine, sări scriitorul. Logodnica mea! Dar ce se întâmplă?

Ștefan Deleanu se ridică de pe scaun, în semn de protest.

– Se întâmplă că, nu mai demult decât ieri, m-a sunat și m-a amenințat că nu se lasă până când nu voi fi cap de listă printre vinovați.

– Nu se poate, sigur e o confuzie. Anca e logodnica mea de câteva luni.

– Mai precis? întrebă Bogdan.

Scriitorul se gândi.

– Nu cumva coincide cu perioada în care ai început biografia pictorului?

– Ba da. Am cunoscut-o chiar atunci, aici, la Tudor.

– Și eu tot aici am cunoscut-o, Ștefan, însă mai demult. Acum să-mi spună ea de ce a înlocuit tabloul meu cu un fals? Nu-i așa că n-ați observat, domnule comisar?

Anca făcu fețe-fețe. Maria verifica ultimele notițe reale, Ștefan ar fi smuls munții să-i prăvălească peste aceste clipe, Tania murmura un crez, Emilia picotea în întuneric aruncând săgeți spre decorul creat instantaneu.

– Vorbește, Anca! o îndemnă Bogdan Davidescu. Nu am niciun interes să ascund adevărul. Ți-ai făcut iluzii și de aici un întreg lanț de orgolii! apoi se adresă scriitorului: Ștefan, te voi dezamăgi să-ți amintesc că această femeie se dorea, până mai ieri, tovarășa mea. De fapt, cred că se cam încurcă în planuri. Mai întâi l-a cunoscut pe Tudor, la o expoziție. A ajutat-o mult, financiar, însă ea își dorea portofoliul complet în viața pictorului. Pe urmă s-a reorientat. Cam rapid, însă. Când a aflat că vreau să-mi deschid aici, în țară, o clinică, a bătut din palme. S-a văzut mâna mea dreaptă. Își schițase, în detaliu, proiectul nostru, cum îi plăcea să-l numească. Visa excursii în străinătate și o locuință mare. O invidia pe Maria pentru toate șansele pe care i le-a dăruit viața. Pictura-amintire o deranja cel mai tare. Asta s-a întâmplat vara trecută. Mai întâi a dorit-o cadou. Am refuzat-o din start. Pe urmă, datorită valorii tabloului, din punct de vedere artistic cât și sentimental, a căutat să-l elimine din raftul cu amintiri. Și-a făcut o cheie de la mine, am bănuit asta de când mi-a spus că am uitat cheile pe masă, la Tudor, și mi le-a adus a doua zi. Apoi nu i-a fost ușor să-l înlocuiască… Sigur are un complice.

– Știu, Bogdan! interveni comisarul Simionescu. Marius Stancu, falsificatorul de artă, este arestat. A vorbit și despre Anca. Am observat din primul moment falsul, însă importantă în anchetă era imaginea pe care ne-o oferea pictura… Ștefan, îți mai strecor și eu o frază în cartea ta: „logodnica” a venit aici nu de dragul tău, ci pentru faptul că era nevoită s-o facă, aşadar programată în calendarul dosarului nostru. Vei scrie și acest lucru, nu? continuă comisarul, observând uimirea de pe fața scriitorului care încetase să-și mai ia notițe despre propria viață. Devenea, fără voie, un personaj important în cartea sa, un personaj care nu-și cunoștea rolul dar pe care, vrând-nevrând, trebuia să-l joace ca un adevărat profesionist.

Șapte chipuri rămăseseră împietrite pe brazda unui nor. Gânduri friguroase tronau în jocuri de scântei. Dincolo de gard, Ursache, trântit pe iarbă, contempla cerul. Ce-i păsa lui că niște oameni umblau bezmetici prin hățișurile vieții, îndepărtând lianele cu brațe de oțel?! Mâncase în grabă tartinele oferite de gazde, împărțise și câinilor puțin, băuseră împreună apă de izvor, apoi îl cuprinse o toropeală plăcută. Cu siguranță că nu știa să viseze. Avea lângă el borcanele de gem pe care i le adusese Bogdan și liniștea muntelui, suficient pentru a se integra în dimensiunile unei existențe atât de normale precum culcușul din crengi de alun dintre ruine, ori lipăitul, din când în când, cu tălpile goale, prin prundișul mângâiat de apă, unde-și afla răcoarea trupului și a minții.

Maria nu mai avea astâmpăr. Coborî cele câteva trepte, apoi se întoarse, împăturind o frunză adusă de vânt.

– Doamne, ce lungă e noaptea asta a nesiguranței și neîncrederii! preciză aceasta. Apoi continuă, trimițând săgeți spre Anca: Tu ce naiba tot vrei de la noi? Ai luat tabloul, ce-ai făcut cu el? Să mi-l aduci, auzi, să mi-l aduci! Meschinăria ta întrece orice limite!

Anca își mai aprinsese o țigară.

– L-am vândut, asta am făcut. Pe trei mii de euro. Aveam nevoie de bani și-apoi pe voi vă lega acel peisaj, nu pânza în sine!

Căpătase parcă o privire sălbatică ori poate sângele pulsa altfel prin inima golită. Curajul ei era frate cu nebunia. Îl strângea pe scriitor de mână dorind parcă să-l trezească dintr-un coșmar. Ștefan se pierduse printre rânduri. Rândurile erau niște temnițe care-l înghițeau. Din temnițe porneau labirinturile întunecate și, tot așa, un vacarm nedefinit pusese stăpânire pe această după-amiază.

– Ştefan, îţi prezint scuzele mele, dar mă văd nevoit să-i cer Ancăi să plece imediat… Domnule comisar, cum se pedepsesc astfel de fapte?

– Toate la rândul lor, domnişoară Cristache…

– Actorul din mine nu mai vrea acest rol. Ducă-se pe pustiu! Am nevoie de prieteni și nu de felinare false și reci, aprinse din explozii solare!…

Între timp, nebunul se ridicase și pornise spre deal. Aproape la fiecare pas privea spre terasă, dorind parcă să-și ia rămas-bun de la cineva. Doctorul nu observase acest lucru. Urmărea atent reacțiile celor prezenți și strângea semne de întrebare într-un ceas cu cadranul ruginit.

– Cred că pe dumneavoastră vă caută, zise Tania, care întrerupsese discuția, în șoaptă, cu Emilia.

Bogdan Davidescu privi spre Ursache. Fața celui din urmă se însenină.

– Nu te voi uita, îi zise doctorul. Voi deschide clinica și te voi angaja la mine. Vei fi omul bun la toate, ai să vezi!

Nu se știe cât a înțeles Ursache, însă câinii se gudurau de parcă ei ar fi primit această promisiune.

În scurt timp, doar câteva pale de vânt mai treceau peste terasa unde avusese loc întâlnirea. Bogdan plecase primul, oarecum supărat că programul Mariei nu se suprapune cu al lui. Comisarul se simți nevoit s-o conducă pe logodnica abandonată de scriitor. Ștefan își mai schița câteva idei pe capota mașinii, iar Tania fusese invitată de Emilia la ea acasă. Maria acceptă invitația doctorului de a se întâlni, spre seară. Avea nevoie să-și limpezească sufletul cu cercuri de lumină coborâte din cerul vânat de iele.

(Va urma)

Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”

”Promisiunea de joi (2)”

”Promisiunea de joi (3)”

”Promisiunea de joi (4)”

”Promisiunea de joi (5)”

”Promisiunea de joi (6)

”Promisiunea de joi” (7)

”Promisiunea de joi (8)”

”Promisiunea de joi (9)”

”Promisiunea de joi” (10)

”Promisiunea de joi (11)”

”Promisiunea de joi (12)”

”Promisiunea de joi (13)”

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.