”Promisiunea de joi (16)” de Gina Zaharia

265
Roman politist Gina Zaharia revista leviathan

rubrica roman foileton leviathan.ro– Din primăvară. Eram la Tudor. Când îi era foame obișnuia să vină la poartă. Stătea acolo și aștepta. Uneori pictorul îi deschidea și îl invita pe alee, însă niciodată nu depășea câțiva metri de gard. Se așeza pe iarbă și mânca. Avea parcă teamă de spații închise, ca și cum cineva l-ar fi putut sechestra în orice moment. Odată m-am așezat lângă el. I-am vorbit minute în șir. Nu știu dacă înțelegea ceva din ce spuneam, însă continuam să povestesc, ca și cum cel de lângă mine își imagina perfect ce-i înșiram eu. I-am vorbit despre casa mea din Bruxelles, despre fiul meu, despre profesie, despre dorul de țară. I-am pomenit chiar și de Maria, deşi nu luasem hotărârea să divorţez… Îmi amintesc că pictorul a venit lângă noi și mi-a șoptit: ”Să ai încredere în el, Bodgane, numai așa va avea și el încredere în tine.” Nu știu ce a vrut să spună Tudor prin aceste cuvinte, atunci nu le-am dat importanță, nici acum nu le găsesc vreo explicație. Cert este că, din ziua aceea, i-am zis Ursache. Iar Ursache mă trecuse în categoria celor de care nu se temea, ba mai mult, venea la capătul podețului de lângă pârâu ori de câte ori treceam pe la Tudor.

– Da, mi-ai spus că pictorul avea grijă de el, că era un fel de străjer în jurul casei acestuia, dar cum a ajuns acolo și de ce tocmai acolo nimeni nu știe. Am întrebat oamenii din sat. Răspunsul lor a fost că a apărut pur și simplu. Am să te rog să vii mâine dimineață cu mine la spital.

– Negreşit, o să-i închiriez o garsonieră, apoi o să-l iau la mine la clinică, așa cum i-am promis. Nu este un om rău. Are nevoie de ajutor, e clar.

Comisarul îi dădu aceeaşi veste şi lui Ştefan. Scriitorul se arătă dornic de subiecte noi și abia aștepta ziua următoare, să țină pasul cu evenimentele.

În acest timp, prin mintea lui Ursache se zbenguiau tone de stări. Trebuia să facă ordine, dar putea oare să pună lucrurile cap la cap și să le definească în vreun fel? Veneau și dispăreau crâmpeie de nume, locuri, oameni, se făcea seară și dimineață într-o singură clipă. Undeva, în abis, se contura teritoriul pe care pășea într-o mare de nedumeriri. Un nume nou avea să-i invadeze memoria. Se auzea strigat, chemat, dorit. Era clar că acel nume îi aparținea și chiar dacă nu era așa, avea să-l împrumute, să-l păstreze, să-l poarte ca oricare altă persoană. Din seara aceea a dorit să fie, pentru el și pentru alții, Mihai Romanescu…

După ce luă cina, Mihai Romanescu se ridică din pat și ieși pe hol, cercetându-l. Trecuse de zece seara. După ora de tratament, asistentele se retrăseseră în cabinet și urmăreau un show la televizor, comentând din când în când plictisite. Un pacient tușea zgomotos într-un salon alăturat. Cineva vorbea la telefon, plângându-se de răbdarea pe care trebuia s-o încerce în spital. Descoperi ușor cabina de duș. Era la două camere distanță de salon. Nu avea prosop. Se întoarse și își luă un cearşaf pe care-l folosi, ferindu-se să fie văzut de cineva. Când reveni în salon, vecinul de suferință sforăia. Atunci zări, în spatele noptierei acestuia, într-o sacoșă, o pereche de pantaloni și un tricou verde. Îndată îi fulgeră o idee: luă sacoșa și privi atent bolnavul. Nu dădea semne să se trezească. Ieși pe hol. Știa unde este toaleta. Acolo avea să se schimbe și să abandoneze pijamaua primită la internare. Coborî scările, aparent liniștit. Nu avea nevoie de bilet de externare, nici de însoțitori spre nicăieri. În schimb, avea o voință nebună de a se descoperi. Holul de la parter i se păru imens. Întâlni un medic de pe Salvare și o targă cu un pacient accidentat. Apoi ieși în stradă. Nu știa încotro s-o ia. Întrebă unde este gara. Află că este la trei străzi spre stânga și porni pe jos. Rămase până dimineața, în sala de așteptare. Deși cei câțiva călători moțăiau, el nu dormi deloc. Își făcu fel de fel de scenarii. Trebuia să iasă cumva la liman. Mai întâi urma să ajungă la Zăvoaia, însă avea nevoie de bani. Se oferi să care bagajele unei doamne care îi întinse zece lei. Îi erau suficienți să ajungă acasă.

Între ruine, câinii l-au întâmpinat bucuroși. Bărbatul îi mângâie pe rând și vorbi cu ei, pe urmă se duse direct la patul din crengi uscate și din cartoane și-l răsturnă. De sub câteva brazde de iarbă, scoase o servietă pe care o deschise cu rapiditate. Cele câteva obiecte de lenjerie – cămăşi, pantaloni, cravate –, răvăşite, se îngălbeniseră şi căpătaseră un iz greu. La fel şi nişte articole de ziar. Mărunţişul dispăruse. Ceva îi spunea că ultrasofisticatul compartiment din peretele stâng al servietei nu a fost descoperit. Şi nu s-a înşelat. În portmoneu erau: cartea de identitate, pașaportul, permisul de conducere, un brevet de pilot, două mii de euro şi vreo patru mii de lei. Într-adevăr, se numea Mihai Romanescu și locuia în Braşov. Avea cincizeci de ani. Acum părea că ştie de ce aeronava care trecuse pe deasupra dealului cu aluni și ulmi i-a declanșat criza, ori, mai bine zis, descătuşarea. Închise ochii. Se vedea la manşa unui avion, pe deasupra sudului Germaniei, cu destinația Bruxelles. O priveliște superbă se derula pe pământ, el atingea norii, se amesteca printre ei, gonea împreună cu ei, când deodată simţi că nu mai putea stăpâni comenzile. Era un bărbat puternic, toţi piloții sunt puternici, însă întreg efortul depus se dovedea a fi zadarnic. Avionul pierdea din înălțime. Anunță turnul de control. Copilotul striga cât îl țineau puterile: ”Trebuie să facem ceva! Avem aici atâtea suflete! Gândește-te la Ilona! Adela n-ar rezista fără voi!” Apoi se amestecă într-un nor de praf. În rest: foc, moarte, sânge, ţipete… Îşi reveni după câteva luni de comă, într-un pat de spital din Germania. Era începutul greu al unei primăveri orfane. Ziua aceea de aprilie îşi cărase trena printre vulturi, spre ceață. Lângă el era o femeie îmbrăcată în alb. Încercă s-o întrebe ceva însă nu reuși să scoată decât niște sunete ciudate. Era derutat. Nu înțelegea de ce este acolo, iar trecutul se învăluise în norii cu care se jucase ultima dată, pe cer. După câteva zile, doi bărbați, îmbrăcaţi în costume negre, unul de vreo treizeci de ani, celălalt cu părul grizonant, au venit în vizită, însoțiți de un medic. Abia acum, la derularea filmului, realiză că știa bine câteva limbi străine. Îşi amintea că cei doi se interesaseră de sănătatea sa, în limba germană. Doctorul dăduse din cap evaziv și le spuse că speranţele de revenire a memoriei sunt la jumătate. După aceea, când au rămas numai cu el, i-a auzit vorbind româneşte:

– Ah, ticălosu’! Ne dă planurile peste cap…

– Dar nici nu ştim dacă îl cunoaşte pe Tudor. Eu l-am văzut de mai multe ori pe zugravul de la Zăvoaia coborând din cursa lui… Or, e puţin probabil să se fi împrietenit, să fi intrat în cercul lui de prieteni.

– Dacă l-am face să colaboreze cu noi, s-ar umple de bani. Nu i-ar fi greu să transporte acele tablouri false şi să-i spună mamei lui Georges că vin din partea lui Tudor Cristache… sau, propriu-zis, de la urmaşii acestuia…

– Ticălosule, se aplecă vizitatorul cel tânăr asupra lui, să te faci bine, că avem nevoie de tine! Ai înţeles?

(Va urma)

Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”

”Promisiunea de joi (2)”

”Promisiunea de joi (3)”

”Promisiunea de joi (4)”

”Promisiunea de joi (5)”

”Promisiunea de joi (6)

”Promisiunea de joi” (7)

”Promisiunea de joi (8)”

”Promisiunea de joi (9)”

”Promisiunea de joi” (10)

”Promisiunea de joi (11)”

”Promisiunea de joi (12)”

”Promisiunea de joi (13)”

”Promisiunea de joi (14)”

”Promisiunea de joi (15)”

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.