”Promisiunea de joi (17)” de Gina Zaharia

291
Roman politist de Gina Zaharia leviathan.ro

rubrica roman foileton leviathan.roDeşi cei doi necunoscuţi bănuiau că pariază ”pe un cal mort”, l-au sustras din spital şi l-au adus în ţară, cu o maşină. L-au sechestrat într-o încăpere din demisolul unui motel de pe centura oraşului Timişoara, prezentându-l patronului ca fiind ”fratele nostru, cu mintea rătăcită”, plătind pentru el, anticipat, cazare. Un timp s-a simţit epuizat de lunga drumeţie, suprapusă ticălos peste convalescenţă. Cu toate acestea, un gând nu-i dădea pace, de parcă viitorul omenirii depindea de acesta. Trebuia să ajungă la Zăvoaia şi să-l pună în gardă pe necunoscutul pictor… Deja îi uitase numele… Dar câţi artişti plastici puteau fi într-un sătuc?… La fel a uitat şi cum a reuşit să fugă din acea carceră şi să se vadă, la câteva săptămâni, faţă în faţă cu Tudor Cristache. Cum gesturile și sunetele scoase nu i-au putut fi interpretate de către pictor, acestuia i s-a făcut milă de nebunul rătăcit pe acele meleaguri şi i-a dat mâncare. Așa se întâmpla ori de câte ori Tudor Cristache poposea la vilă. Resemnat, şi-a găsit culcuș între nişte ruine aflate în apropiere, împrietenindu-se cu cei trei câini care stăpâneau deja acel loc pustiu.

Într-o noapte febra a pus stăpânire pe el, târându-l într-un lung coșmar. N-ar fi putut să spună cât a ținut iadul. Când s-a trezit, uitase complet cum și de ce a ajuns acolo. Învățase în schimb drumul spre casa pictorului, fără a mai avea vreo intenție de a relaționa cu acesta.

Cu banii găsiți în servietă putea să înceapă o nouă etapă în viața sa. Va porni spre trecut, unde, şi cu ajutor divin, va dezlega mistere și va găsi piesele absente din puzzle-ul vieţii sale. Se grăbi să plece, gândind că Dan Simionescu îi va descoperi lipsa și va anunţa autorităţile din Zăvoaia. Se lăsă condus de câini până în stația de autobuz. Îl durea sufletul să se despartă de ei, însă îi abandonă acolo. Aceasta era singura variantă rezonabilă, practică. Nu mai avea răbdare să aștepte și luă o mașină de ocazie spre Braşov. Se duse direct la un magazin de unde își cumpără două cămăși cadrilate şi o pereche de pantaloni, pantofi și curea de piele. Se schimbă după un gard, într-un parc. Apoi căută o frizerie unde căpătă vechea înfăţişare. Pentru prima dată, după mult timp, se mândri cu statutul său.

Constată că-i este foame și își aminti de borcanele cu gem pe care i le adusese doctorul. Zâmbi. Se ivise șansa de a mânca pe săturate. Alese un restaurant în centrul orașului și comandă o friptură. La masa alăturată se aşezară două persoane, un bărbat de aproximativ șaizeci de ani și o femeie destul de tânără în comparație cu însoțitorul ei. Sesiză că îl priveau insistent. Începu să se întrebe dacă ceva este în neregulă cu el, însă păstră un aer de indiferență.

– Acesta nu este omul cu tabloul? zise femeia pe un ton destul de tare.

– Ți se pare, dragă, ce asemănare vezi tu între cei doi?

– Nu știu, privirea, alura, până și mâinile, totul. Mă sperie.

Tânăra era frumoasă. Avea părul blond și vocea caldă. I se păru că tenul, măsliniu, contrasta cu nuanța părului, iar degetele acelea delicate le mai văzuse cândva. Sau poate dorul de ființele iubite îl făcea să cutreiere printre iluzii.

– Ei, stai liniștită! Nu are cum să fie el. Omul acela era un cerșetor. Pe deasupra era și mut. Ia să vedem!

Bărbatul se ridică de pe scaun și se apropie de Mihai:

– Aveți un foc, vă rog?

– Nu mai fumez de mult, domnule. Scuze! răspunse amabil, aviatorul.

Își reluă locul lângă tovarășa sa, surâzând:

– Ţi-a ieşit din grijă?

Femeia dădu din cap, afirmativ, nu tocmai convinsă.

– Tot nu înțeleg de ce te temi. Cerșetorul acela nu știe nimic… Dacă stau bine şi mă gândesc, o clipă am avut impresia că a zărit cifrul de pe verso… reveni bărbatul. Dar poate mi s-a părut… Deşi, dacă l-a văzut, nu trebuie să-l ignorăm pe nebunul cerşetor…

– De-asta zic și eu, adăugă tânăra, dar nu știu ce mi-a venit. E totuși o diferență enormă între cei doi. Apropo, de unde și până unde cifrul acolo? Ceva îmi scapă.

– Ok, îți spun, iubito, deși am jurat că nu va afla nimeni. Diva… actriţa Valeria Stoicescu, mama lui Georges… Noi aşa-i zicem – ”Diva”… Ei, bine, Diva face expoziţie cu vânzare, acolo în Germania, uneori în Franţa, Olanda… cu lucrările lui Tudor Cristache. Banii îi pune într-o casetă de valori, la o bancă, deşi am înţeles că lovelele sunt pentru Georges. Cifru i l-a transmis lui Tudor, jurând că ea nu-l păstrează, promiţându-i că îi va trimite şi o dublură a cheii. Georges a ascultat, în secret, acea convorbire… Cum pictorul era în focul creaţiei şi neavând nimic de scris  la îndemână, a notat cifru, cu o pensulă, în spatele unui tablou.  Restul îl ştii…

– Păcat… Păcat că pictorul a murit… După incident, probabil că a memorat cifrul, ori l-a tăinuit mai bine, şi a distrus tabloul… Ar trebui să mai ”vizităm” vila…

– Problema e alta… Dacă Arion l-a ucis pe pictor, după ce i-a smuls codul, noi suntem scoşi din joc!…

Ochii femeii s-au arătat întrebători ca două flori de nufăr. Bărbatul continuă. Ştia ce efect afrodiziac au vorbele lui asupra tinerei.

– Georges e la zdup. Umbla cu prafuri. Înţelegi?… Reuşise să şterpelească telefonul şi cheia mă-sii. Pentru ca Diva să nu mai poată lua legătura cu Tudor, a aruncat telefonul. El voia să vină în ţară, să afle cifrul chiar de la pictor… Doar că a fost săltat.

– Nu văd legătura cu Arion…

– Cine crezi că-l aproviziona cu… făină? Şi bănuiesc faptul că cheia e la el…

Mihai Romanescu primise comanda și achită îndată. Începu să mănânce cu mişcări repezi. Simţea că trebuie să părăsească cât mai rapid acel local. Aflase că e posibil să fie depozitarul unor informaţii preţioase, dar şi periculoase. Coborî scările în grabă și căută o reprezentanță de unde își cumpără un telefon mobil. Agenda lui era goală. Luă un troleibuz spre cartierul său. Jinduia să conducă Mercedesul lui gri, de care fusese mereu îndrăgostit, dar cine știe unde se afla acum? Era ora zece și treizeci și cinci de minute. Se așeză la geam și începu să admire blocurile cum alergau de-a lungul troleibuzului. Cu câteva staţii înainte de coborâre, prin uşa deschisă, îl zări pe Ștefan Deleanu, însoţit de o femeie care purta o pălăriuţă bleu pe creştet. Aceştia, deşi nu aşteptau acel troleibuz, când l-au descoperit pe Mihai, au urcat şi s-au aşezat lângă el:

– Ce minune că te-am întâlnit!… Ea e Tania. Prietena mea.

– Nu trebuie să fim văzuți împreună, zise Mihai, în loc de salut, refuzând orice contact fizic. S-ar putea să fiu urmărit.

– Așadar, mă recunoști, se bucură scriitorul.

– Vag. Te-am zărit pe terasă la Zăvoaia.

Deleanu scoase din buzunar cotidianul local, îndoit pe verticală.

– Iată ce am găsit la ruină. Cineva ţi-a devastat geanta…

În interiorul ziarului era o secţiune dintr-un un alt ziar, care găzduise cândva un subiect de senzație: ”Accident grav de avion, în Germania. Pilotul român, Mihai Romanescu, din Braşov, se zbate între viață și moarte.

– Eu am fost acolo. Îţi las un număr de telefon. Să i-l dai și comisarului. Spune-i să mă sune.

– Iată şi numărul meu… Poate ai nevoie de un prieten…

Mihai introduse în memoria telefonului cifrele dictate de scriitor, apoi mormăi:

– Acum vreau să fiu singur. Nu vei afla nimic mai mult!

Hotărât se lipi de geam, închizând ochii ostentativ. Ștefan acceptase, deşi s-ar fi vrut bodyguard şi ghid. Ştia că insistând nu va face decât să piardă încrederea pilotului, ori să-i tulbure mintea. Cu părere de rău, se ridică și căută un alt loc până la prima staţie, unde făcu cale întoarsă.

În Cartierul Florilor, viața trona în toată splendoarea ei. Împotriva ploii răvăşitoare ce se pornise din senin, nimic nu se schimbase. Mihai Romanescu regăsi magazinul de la parterul blocului. Chiar și vânzătoarea era aceeași, cu aceeaşi privire încruntată. Păşi, aparent liniștit, spre intrarea blocului. Parcarea era goală. Uitându-se fugar peste umăr, parcă zărise pălăriuţa bleu pitindu-se după un arbust ornamental… Totuşi urcă la etajul I. Își văzu numele pe uşă. Brusc, începu să se teamă. Cine știe ce îl aștepta dincolo de acei pereți?! Avea o soție, Ilona, și o fiică de douăzeci și cinci de ani de care îl despărțise îngrozitorul accident. Sună. Deschise un bărbat îmbrăcat lejer, în tricou și pantaloni scurţi.

– Îl caut pe domnul Mihai Romanescu! zise, cu prezenţă de spirit, pilotul.

Vocea bărbatului din prag veni parcă din străfundurile întunericului:

– Domnul Mihai Romanescu nu mai este printre noi. A murit în urma unui accident de avion. Dar cine îl caută?

– Dumnezeule!… Sunt un vechi prieten… Coleg de facultate… continua să-şi joace rolul, pilotul. Îmi pare rău, nu știam. De fapt sunt plecat de mult timp. Locuiesc în Londra. Dar dumneavoastră cine sunteți, dacă îmi permiteți? Nu pot vorbi cu soția lui ori cu fiica?

– Din păcate, nu este posibil acest lucru. Eu sunt fratele lui, David Romanescu. Ilona a rămas paralizată, este într-un sanatoriu în Sibiu. N-a suportat şocul oribilei veşti. De Adela nu mai știe nimeni, nimic. A dispărut imediat după moartea tatălui ei.

Dacă i-ar fi trântit cineva sufletul pe trotuar și ar fi jucat cu picioarele pe el n-ar fi resimţit atâta durere. Era ca și cum un fulger i-a ochit mintea din nou și tare se ruga să nu-și piardă iarăși cunoștința. Întinse mâna străinului și mulțumi pentru informații. Nu a avut niciodată un frate. Sau poate că uitase… Era clar, ceaţa persista mai mult decât credea el. Coborî scările ţinându-se de balustradă. Încotro s-o ia? Telefonul sună, pentru prima dată. Răspunse imediat.

– Sunt comisarul Simionescu, auzi o voce de bărbat, mi-a dat Ștefan numărul tău.

– Comisare, am nevoie de ajutor! Soția mea este în pericol. Se află într-un sanatoriu din Sibiu. Mă duc după ea.

– Nu întreprinde nimic fără mine. Voi veni și eu acolo. Te sun îndată ce ajung în oraş…

– Spune-mi, dacă ştii, am vreun frate?

– Sută la sută, nu!

(Va urma)

Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”

”Promisiunea de joi (2)”

”Promisiunea de joi (3)”

”Promisiunea de joi (4)”

”Promisiunea de joi (5)”

”Promisiunea de joi (6)

”Promisiunea de joi” (7)

”Promisiunea de joi (8)”

”Promisiunea de joi (9)”

”Promisiunea de joi” (10)

”Promisiunea de joi (11)”

”Promisiunea de joi (12)”

”Promisiunea de joi (13)”

”Promisiunea de joi (14)”

”Promisiunea de joi (15)”

”Promisiunea de joi (16)”

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.