”Promisiunea de joi (15)” de Gina Zaharia

255
Gina Zaharia promisiunea de joi roman foileton leviathan.ro

rubrica roman foileton leviathan.roVântul porni să sufle din senin. Ursache urca dealul, urmărind mașinile care se îndepărtau. Poteca, formată de el, șerpuia prin desișul de aluni, forfecându-i pașii. Se ținea cu mâna dreaptă de brusturii crescuți în voie. Ajunse în cărarea de pe zare. Obosit, se sprijini în toiag. Trebuia să mai străbată încă două mici coline și o pădurice de ulmi până la adăpostul său dintre ruine. Deodată tresări. Își puse mâna streașină la ochi și privi în faţă. Un avion de linie spărgea cerul cu zgomotul său infernal. Mai văzuse avioane. Însă toate zburau la înălţimea norilor. Acesta părea că se pregăteşte pentru aterizare pe un aeroport din apropiere sau – Doamne fereşte! – că se va prăbuşi dincolo de orizontul de atins cu degetele. Parcă deocheat de iele, nebunul încremeni în poziţia aceea şi-n scurt timp căzu ca o lespede de pe un acoperiș alunecos. Astfel îl găsi, desprins de realitate, unul dintre locuitorii din Zăvoaia, care tocmai trecea prin zonă. Săteanul, recunoscându-l, s-a oprit, cuprins de uimire şi milă: nebunul avea lacrimi în ochi, iar privirile și brațele îi erau țintuite spre cer. Mişca buzele, murmurând gutural ceva de neînţeles. Câinii gemeau uşor, cerând ajutor pentru stăpânul lor.

– Scoală-te, omule! îl îndemnă trecătorul şi, prinzându-l de braţ, încercă să-l ridice.

Nebunul nu reacţionă. Corpul îi era greu şi rigid. Săteanul, conştientizând iute gravitatea situaţiei şi că singur nu s-ar fi putut descurca, chemă ambulanţa, explicând pe larg starea de fapt. La nici patruzeci de minute, brancardierii, o asistentă frumuşică, în frunte cu poliţistul din localitate, urcau, transpirând, cărarea. Transportat la spitalul din oraș, nebunul îşi reveni numaidecât. Între timp, comisarului Simionescu a luat act de ultimele evenimente.

– Unde sunt, Ilona? De ce sunt aici, Ilona? îngână Ursache, rotindu-și privirile prin încăperea străină.

O asistentă cu părul şaten, lung până dincolo de umeri, pregătindu-i medicaţia, îi aruncă un surâs:

– Nu sunt Ilona şi nici nu am vreo colegă care să poarte acest nume… Dar nu te teme, ești bine!… Sunt convinsă că va veni vreo Ilona să te ia acasă, glumi asistenta, apoi luă căruciorul cu medicamente și ieși pe holul care răsuna sub pașii vizitatorilor de la acea oră.

Încercă să se ridice dar puterile îi erau secătuite. Îl durea cotul drept. Masă cu grijă acel loc. Îndată își pipăi barba. Era neîngrijită. I se părea că vine din altă epocă, unde ustensilele de bărbierit nu se descoperiseră încă. Își trecu mâna prin păr. Îi crescuse și îl simțea nespălat. Pe noptiera de lângă el, câteva borcane de gem îi făceau legătura cu nişte aripi uzurpatoare de avion. Nelămurit, se încruntă. Dorea acut lămuriri. Era singur în salon. Pe marginea unui pat, un halat mângâia gresia verde-bleu. Prin fereastra deschisă, vântul umfla perdeaua lăsând să pătrundă zgomot de mașini. Cu greu se ridică pe marginea patului. O infirmieră trecu prin dreptul ușii și se oferi să-l ajute:

– Ce vrei să faci?

– Să merg la geam, apoi acasă.

– Te voi ajuta să ajungi la fereastră, mai departe e treaba medicului.

– Unde sunt? întrebă din nou.

– La spital. Ai avut o stare de leșin, de insolaţie… În curând va veni cineva să te ia.

– Ilona? dori să fie sigur.

– Nu știu cine va veni. Acum te las. Să-ți fie bine!

Se făcuse amiază. Soarele arunca săgeți orizontale pe deasupra blocurilor. Aerul era cald, sufocant.

Comisarul Simionescu apăru în prag. Îl întâmpină o privire blândă, confuză. Alta decât a sălbaticului pe care îl cunoscuse nu de mult, în preajma vilei din Zăvoaia.

– Aici erai, glumi comisarul, făcând câțiva pași spre el. Noroc cu omul acela, altfel cine știe cât ai fi zăcut acolo…

– Nu înțeleg, zise nebunul. Cine sunteți dumneavoastră? Unde este Ilona?

Comisarul tresări. Îl privi cu mai mare atenție. Gândul că ar fi greșit atât încăperea cât și persoana căutată l-a fulgerat o clipă. În salon apăru un bolnav care se așeză pe patul alăturat. Își ridică halatul atârnat pe jos și se întoarse cu spatele, nepăsător.

– Domnule, îl întrebă comisarul, făcând câțiva pași înspre bolnavul abia sosit, ați vorbit ceva, astăzi, cu acest om? și arătă spre nebun.

– Nu. Mă simt rău. N-am chef de palavre!… mormăi acesta, așezându-şi perna iritat, semn că a încheiat conversația.

– Ce am eu? insistă nebunul. De ce mă priviți cu atâta interes? Iertați-mă, dar nu vă cunosc. De ce ați venit în vizită? Unde este soția mea? Dar fiica mea?

Comisarul se afla în fața unui caz de excepție. Realiză că bărbatul din fața sa tocmai își căpătase harul vorbirii şi, parțial, memoria.

– Sunt comisarul Simionescu Dan, se prezentă acesta, întinzând mâna. Tu cine eşti?

– Ce-am făcut? se sperie nebunul, strângându-și pumnii la spate. Contactul cu poliția nu-i niciodată de bun augur.

Comisarul aprecie noua personalitate a bărbatului din fața sa, până mai ieri rătăcind pe coamele dealurilor, fără anotimp, fără busolă, fără iluzii. Vorbea coerent, tonalitatea îi era distinsă, mimica trăda un caracter puternic, plăcut.

– Aș dori să știu cum te cheamă, începu comisarul o nouă conversație, adresându-se familiar, pentru a înlesni apropierea.

Nebunul se gândi vreme de câteva secunde:

– Și eu aș vrea asta, zise dezamăgit, dar ceva e tulbure aici, și duse mâna la cap, zâmbind.

– Prietenii îţi ziceau ”Ursache”. Până aflăm, cu adevărat, care e numele tău, îţi vom spune aşa. Cine e Ilona?

– Soţia mea. Am şi-o fiică mare…

– Cum se numeşte?

Ursache cotrobăi prin mintea lui ceţoasă. Într-un târziu dădu a neputinţă din cap. Comisarul continuă să pună întrebări cu pauze lungi între ele:

– Unde te-ai născut?… Ce profesie ai?… Ce căutai la Zăvoaia?

Interogatoriul a fost întrerupt de medicul de gardă:

– Pacientul este bine. Encefalograma-i curată. E o chestiune de timp până îşi va recăpăta memoria…

– Când îl veți externa? întrebă Dan.

– Chiar și acum, dacă doriți să-l luați.

– Mă tem că va trebui să așteptăm până dimineață.

– În regulă, domnule comisar, primi răspunsul doctorului care părăsi încăperea, continuându-și vizita de seară prin celelalte saloane.

– Ursache, nu te grăbi! Mergem încet-încet, dar sigur! Ești obosit și ți-o fi foame. Merg să-ți aduc ceva de-ale gurii!

– Da, mi-e foame, însă nu mă plâng. Am avut zile și mai rele… Dar nu-mi aduce mâncare. Vine masa de aici…

– Bine, Ursache… Te las. Mă întorc mâine dimineaţă…

Ursache nu răspunse. Simţind că intră într-un fel de relaxare forțată, cataleptică, se întinse pe patul mult prea cald, chiar și pentru o zi de vară, privind într-un punct fix, strângând bara de metal de la capătul patului. Comisarul îi mai aruncă o privire din prag, zâmbindu-i. De la volanul maşinii de serviciu, îl apelă pe Bogdan:

– Nici nu știi ce veste îți dau, Bogdane… Prietenul tău, Ursache, se pare că își recapătă memoria.

– Cum așa? Mă bucur să aud asta!…

– E la spital. Astăzi a căzut, acolo, pe dealul său. Se pare că și-a pierdut cunoștința, dacă se poate spune așa. Cineva l-a găsit și a chemat ambulanța. Am fost la el. Și-a revenit… Desigur, e alt om. Mi-a vorbit. L-am întrebat despre familie… Se pare că acest om are multe de spus. Apropo, de când îl cunoști?

(Va urma)

Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”

”Promisiunea de joi (2)”

”Promisiunea de joi (3)”

”Promisiunea de joi (4)”

”Promisiunea de joi (5)”

”Promisiunea de joi (6)

”Promisiunea de joi” (7)

”Promisiunea de joi (8)”

”Promisiunea de joi (9)”

”Promisiunea de joi” (10)

”Promisiunea de joi (11)”

”Promisiunea de joi (12)”

”Promisiunea de joi (13)”

”Promisiunea de joi (14)”

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.