Între Maria și Bogdan se reînnodase acel fior tainic risipit prin timp. Anii care i-au despărțit samavolnic s-au șters precum umbrele de pe luciul unei oglinzi. Lângă doctor, tânăra își găsi liniștea, adevărul, speranţa. Avea nevoie de așa ceva, așa cum avea nevoie și de Tania.
– Vei veni la mine la clinică, vom fi mereu împreună, se bucură Bogdan, reluând subiectul în ziua imediat următoare întâmplărilor relatate.
– Am promis, am promis! zise, zâmbind, Maria. Să vezi ce feţe vor face cei de la bancă. Nu le-am spus că-mi voi da demisia.
– Oricine are nevoie de un economist bun. Dar eu mai mult decât alţii, să fie clar!
– Nu uita, sunt cam pretențioasă!
– Pretenţiile tale vor deveni ordin pentru mine!
– Ei, nici chiar așa, nu voi mai ști să deosebesc dorința de orgoliu…
Discuția avea loc pe terasa restaurantului Cronos, din centrul oraşului. Aici ocupau masa lor intimă și ascultau muzica preferată care le înălța sentimentele într-o galaxie specială. Se întâlneau des. Nu locuiau împreună. Făcuseră din asta un pact mutual, deşi se doreau cu disperare:
– Ia spune, începu Maria, cum e cu… acea căsătorie a noastră?
– Cum am stabilit, spuse, surâzând, doctorul.
– Tocmai, că nu prea am stabilit nimic palpabil!
– Dar nu e greu deloc. Ne trebuie doar câteva clipe de vrajă! apoi continuă serios, prinzându-i mâna: Ai intrat în joc, îmi place! Așadar, am voie să caut singur părinții spirituali…
– Ai… n-ai… însă ei sigur au nevoie de încrederea noastră, Bogdan. Știi asta! Eu cred în nevinovăția lor. Foarte puțini mai sunt oamenii care le sunt alături acum.
– Ești magică, Maria! Vom face echipă bună împreună.
– Of, Bogdan… și câte mai am de făcut! Vreau să dovedesc faptul că Tania este sora mea și să încep formalitățile de trecere pe numele ei a jumătate dintre bunurile care i-au aparţinut bunicului nostru… Sper că eşti de acord… Vom vedea cum procedăm cu vila de la Zăvoaia… Mi-ar plăcea să o păstrăm noi… Mama zice că ne transferă toate drepturile sale. Apoi o vom ajuta să-şi deschidă o afacere și vom găsi însoțitor pentru părinții ei.
– Am înțeles că este într-o relaţie cu scriitorul.
– Îmi place, se bucură Maria. Ștefan e un om bun. Doar că n-a prea avut noroc cu Anca.
– Anca emana o răutate ascunsă. N-am cunoscut-o foarte bine, însă era genul de om care-și punea ceva în cap și nu renunța ușor. Avea un soi de egoism, căuta să-i fie bine cu orice preţ. Profita de orice informaţie prielnică apoi își croia poteci spre a obţine doar beneficii materiale. Așa s-a făcut că de câte ori veneam în țară ea afla prima. Încerca să-mi intre în grații și era geloasă pe tine. Îmi ceruse acel tablou și o refuzasem pe motiv că are valoare sentimentală. Nu i-a convenit și a acționat îndoielnic. Ai văzut, cel de acasă e un fals. S-a răzbunat și a câştigat nişte bani. Doar atât.
– Mi-e dor de sora mea, deși vorbim des la telefon. Mi-a spus că Ștefan a scris mult la romanul lui. În mare parte s-a ghidat din realitate. Acum nu zic că n-ar mai fi exagerat puțin, așa sunt scriitorii… Mi-ar plăcea să citesc manuscrisul. E ca o fotografie a vremurilor pe care le trăim, plecând de la cazul Tudor Cristache.
– Înseamnă că Tania e un corector bun!
– Ei, da! Mi-a spus ce a auzit de la iubitul ei.
– Am înțeles că vor pleca, săptămâna viitoare, la munte. Ce-ar fi să mergem și noi cu ei? La întoarcere vom inaugura clinica.
– Are vreun rost să mai stau pe gânduri? Hai să-i sunăm! Tu pe Ștefan, eu pe Tania!
Scriitorul se arătă încântat de compania lor, la fel și Tania. Prin urmare, au hotărât să plece în Apuseni peste câteva zile.
– În inima munților, inspirația dă roade, preciză Bogdan.
– Și dragostea la fel, glumi interlocutorul său! Sunt convins că vom avea o vacanţă… tare.
*
Drumul spre Apuseni trecea prin păduri nesfârşite. Era o împărăţie sculptată în alta și tot aşa, natura își etalase întreg arpegiul feeric. Pe alocuri, satele, situate la distanță mare unele de altele, erau formate doar din câteva firave cătune. Puţine aveau biserică, şcoală sau dispensar, însă purtau pecetea verde a liniștii adânci. Le-a atras atenția, şi au discutat mult pe marginea subiectului, faptul că în curtea unui localnic, la vreo cinci metri de casă, pe iarbă, în mijlocul grădinii, se aflau o cruce și un mormânt proaspăt. Crucea avea o coroană făcută din trandafiri roz, crini și margarete albe. În scurtă vreme şi-au dat seama că acela era un obicei al zonei.
Din loc în loc simţeai nevoia să opreşti, să respiri cât pentru două veacuri petrecute în iureșul orașului. Scriitorul nota mereu câte ceva într-o agendă și fotografia orice coamă stâncoasă și, mai ales, zmeurişul întins de-a lungul drumului. Urmau apoi pâraiele, coborând agale, trasându-și setea armoniei pe pietrele noi, rostogolite din când în când, ca nişte perle sălbatice, dornice de aventură.
În sfârşit, odată ajunşi la destinaţie, au îmbrăcat din nou veşmintele codrului care și-a revărsat peste ei candoarea cu delicatețe, oferindu-le un colț de rai pe o fâșie nesfârşită de timp. S-au cazat la o pensiune confortabilă, pe versantul unui munte. Priveliștea era grozavă. Vor rămâne aici câteva zile, suficient pentru a adăuga nuanţe viselor de care fiecare dintre cele două cupluri avea nevoie.
Clipele se scurgeau în murmure fine. Oricare secundă avea prețul ei, bine încorporată în decorul zilelor bune, sosite la timp și fără prea mare alai. Prima seară a trecut repede. Au povestit, au râs, au ascultat muzică, au cercetat zona. În apropiere era o școală de echitație, pe care au trecut-o îndată în agenda vacanței.
– Sunt obișnuit să mă trezesc devreme, zise Bogdan, când s-au despărțit. Mereu am sperat că în zilele libere îmi voi schimba tabietul.
– Și eu sunt matinal, răspunse Ștefan.
– Să nu vă aud! interveni Maria. Noi vom lenevi mai mult, nu-i așa, surioară?
– Da… se alintă, felin, Tania.
– Atunci ne vom întâlni la cafea. La prima cafea, preciză Bogdan. Cred că pe la șapte sunt prezent pe terasa dinspre lac.
Acest lucru s-a și întâmplat. Orele prezise s-au arătat a fi vlăstare cu rădăcini. Licoarea amăruie a dat prilejul de a se vorbi despre proiectul doctorului, despre planurile scriitorului, despre familia Romanescu.
– Apropo, unde ai ajuns cu romanul? Maria voia să-ți citească manuscrisul. Nu zic nu, și eu aş dori!
– Mă duc să iau laptopul. Am stick-ul la mine. Am scris destul de mult.
– Să înțeleg că ai anticipat evenimentele?
– Cam aşa ceva. Însă poți folosi și expresia „ai exagerat evenimentele”. Totuşi deţin unele secrete pe care comisarul nici nu le visează…
Bogdan intră în cameră în vârful picioarelor. Își luă laptopul și coborî în hol. De acolo se întindea terasa, mărginită de flori. Prin iarba pufoasă țopăia un iepure de casă… „Ba trei!” remarcă acesta în gând, descoperind alţi doi urecheaţi.
Au comandat încă un rând de cafele, iar Ștefan și-a aprins o țigară, atent la reacțiile doctorului care începuse să citească. Ajunsese la capitolul cu sanatoriul, când a fost întrerupt de telefonul Mariei. Îi anunța că vor veni la micul dejun, semn că cititul trebuia să ia o pauză.
– Voi continua mai târziu. Mi-ai stârnit curiozitatea!
Spre seară, Maria și Tania au ieșit pe canapeaua din incinta pensiunii. Aveau ce să aleagă spre relaxare: un leagăn, un hamac, o masă de tenis.
Bogdan reluă lectura. Un amalgam de întrebări a început forfota prin mintea sa, parcă mai multe ca niciodată. Momentele în care lui Mihai i se pregăteau anumite servicii de către acei ticăloşi erau marcate cu profesionalism. Dialogurile dintre acesta și necunoscuții din mintea pilotului umpleau câteva file.
– Chiar, întrerupse doctorul, pe aceștia cum de nu și-i amintește?
– Și-i amintește, însă nu știe de unde să-i ia. Deocamdată plutesc într-o mare de necunoscuți.
Ce a urmat îi era total străin. Însă, în scurt timp, subiectul a devenit atât de captivant, încât începu să-l subjuge:
– Iar pomeneşti de cifrele acelea. Îmi crapă mintea! Chiar au vreo importanță, sau tu te joci cu noi?
– Citeşte! îl îndemnă scriitorul.
(Va urma)
Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”
