”Promisiunea de joi (26)” de Gina Zaharia

145
roman politist de gina zaharia

rubrica roman foileton leviathan.ro– Am încredere în tine, Mihai. Am convingerea că vei reuși. Îți dai seama că ești pe cale să descoperi o mică avere? Dar poate că seiful mai ascunde şi altceva… Uite, acum ai toată motivația să pui umărul la înălţarea arcului de triumf, pe sub care să defileze personajele mele!

– Concediu?… întrebă Ilona, care se alăturase, cu câteva minute în urmă, acelui grup. Ştiu că ne doream o vacanţă.

– Exact! exclamă fostul pilot. Ne programasem concediu în Caraibe. Prima zi de vacanță coincidea cu sărbătoarea Sfintei Maria, așadar, numărul 15! Domnilor, doar femeia iubită ne împlineşte! zise Mihai, aducând-o la piept pe Ilona. Deci, iată rezultatul efortului meu: 23.84.15!

– Bravo, bravo, bravo! îi ținuseră ceilalți hangul.

Maria, la braţ cu surioara ei, Tania, se alipiră şi ele grupului de intimi. Erau vesele, plăcute, spontane… Nu se dezlipeau una de cealaltă, lăsând impresia că așa fuseseră dintotdeauna, împreună prin toate etapele vieții. Tania deschisese, în oraș, un magazin de desfacere a produselor alimentare. Nu mai era nevoită să lucreze pentru alții, fiind singurul ei stăpân. Încă nu s-au întâlnit cu avocatul, să legalizeze moştenirea bunicului lor…

– Totul e în zadar! îşi reveni din entuziasm scriitorul. Nu avem cheia de la depozit!…

– Ne inviţi la lansarea cărţii, dacă-ţi vând un pont?

– V-aţi crezut, măcar o clipă, scăpaţi de această corvoadă? Iar tu, comisare, dacă-mi oferi un pont bun, în roman, te fac cel mai tare poliţist de investigaţii criminale din sufletul meu!

– Plusează, dragă Ştefan! Dan e deja cel mai bun poliţist din sufletele noastre! Şi ca prieten adevărat, trebuia să ştii asta! interveni Maria, aducând o maree de bună-dispoziţie.

– Mă predau! Mă predau!… zise, ridicând mâinile, scriitorul. …Nu cumva aveţi cheia? reveni acesta, iluminat de-o revelaţie târzie.

– Am auzit că începe să ţi se zică sir… plăti comisarul cu aceeaşi ironie.

– Dar să vezi de ce mă apelează lumea cu sir… îşi hiperboliză scriitorul modestia. Deşi nu este cadrul adecvat acestui gen de subiect, putem totuşi netezi drumul spre tăpșanul adevărului. Uneori asemenea momente sunt benefice pentru a deschide capacitatea de comunicare pe diverse teme, fie ele și mai puțin plăcute…

Audienţa, amuzându-se, începu să tuşească ostentativ şi sarcastic, în pumni, dându-i de înţeles oratorului-scriitor că nu are chef de poliloghia lui.

– Mda… făcu acesta pe marele ofensat şi intră direct în subiect: Scrisoarea pe care acei ticăloşi au folosit-o pentru a-l șantaja pe Tudor – pictorul nu mi-a dezvăluit niciodată întregul ei conţinut, dar ceva-ceva intuiesc eu… însă, de dragul veridicităţii, ar fi interesant s-o descoperim – era scrisă, într-adevăr, de fiul său, Dorin Cristache, tatăl Mariei. Pictorul nu s-a îndoit nicio clipă că ar fi un fals. Era destăinuirea unui sinucigaș ce impregnase acolo momentele de furie, de rătăcire, de revoltă, de resemnare… Un timp după aceea, Tudor s-a închis în el. Atunci a avut ”Perioada Abisală” din creaţia lui… Trebuie să recunoaştem că e cea mai fastă etapă din cariera sa… Anii s-au scurs. Ideea de a se retrage din lumea artei și de a marca într-un mod elegant acest eveniment i-a aparţinut. Tot atunci m-a rugat să-i scriu biografia. ”Să nu rămân precum o frunză în vântul vremii agățată de trunchiul unui copac pustiit…” spunea el, deși pe departe nu avea relevanță cu modul lui de gândire. Avea totuşi o umbră de nemulţumire. Purtase o discuție cu Emilia, nora lui, iar aceasta nu s-a arătat rezonabilă în ce priveşte moştenirea, deşi totul îi revenea fiicei. În timpul recepţiei a hotărât să-și întocmească testamentul chiar a doua zi. Cum ştim cu toţii, Maria a crescut mai mult pe lângă Tudor. Era răsfăţata și mândria lui. La rândul ei, prietena noastră dragă nu scăpa niciodată prilejul de a-i arăta recunoștința…

Maria îşi şterse discret o lacrimă, zâmbind trist.

– Înainte de Crăciun, Valeria va sosi în România, reveni Ștefan. Printre altele, mi-a spus glumind că vrea să meargă la mormântul lui Tudor Cristache, să mai pălăvrăgească puțin…

– Detalii importante nu aşteptăm de la artistă! zise comisarul. Verificările efectuate acolo, la Bruxelles, au arătat că nu a avut nici cea mai mică tangenţă cu evenimentele întâmplate aici.

– Dar orice amănunt prinde bine cărţii mele, comisare. Te rog să nu uiţi asta!…

– Cum să uit, sir?! Manuscrisul tău mi-a înlesnit începutul dosarului. Bine, vreau să spun că cele însemnate acolo au coincis cu realitatea.

– Te mai îndoieşti? glumi scriitorul.

– Atunci convinge-ne că şi finalul aparţine aceleiaşi realităţi, interveni Bogdan, pe un ton ferm, amintindu-şi crochiul finalului, citit pe laptopul scriitorului, acolo la munte. Se cutremură. Nimeni în afară de el nu mai avusese prilejul de a afla verdictul înainte de consumarea acţiunii.

Ştefan Deleanu îi zâmbi complice:

– Va aparține, prietene! Dar după ce vom parcurge, alături de comisar, întreaga poveste.

(Va urma)

Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”

”Promisiunea de joi (2)”

”Promisiunea de joi (3)”

”Promisiunea de joi (4)”

”Promisiunea de joi (5)”

”Promisiunea de joi (6)

”Promisiunea de joi” (7)

”Promisiunea de joi (8)”

”Promisiunea de joi (9)”

”Promisiunea de joi” (10)

”Promisiunea de joi (11)”

”Promisiunea de joi (12)”

”Promisiunea de joi (13)”

”Promisiunea de joi (14)”

”Promisiunea de joi (15)”

”Promisiunea de joi (16)”

”Promisiunea de joi (17)”

”Promisiunea de joi (18)”

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.