La scurt timp după logodnă, Maria și Bogdan au hotărât să locuiască la Zăvoaia. În casa lui Tudor, din oraș, se mutase Tania împreună cu Ștefan Deleanu. Începuseră și ei să-și facă planuri de căsătorie – tânăra exprimându-și dorința să-și aducă părinții adoptivi acolo, la oraș.
Soții Romanescu își recăpătaseră apartamentul. Însă nimic nu mai era ca înainte. Niciodată n-au înnoptat acolo. Au hotărât să-l vândă și să-și cumpere o casă ”pe pământ”. Au căutat zile întregi. Una avea curtea prea mică, alta nu era suficient luminată ori scările interioare se răsuceau brusc. În sfârșit, pe o stradă liniștită, cu doi plopi la poartă, îi aștepta casa visată. Avea o mică mansardă, însă camerele de la parter erau spațioase, iar măiestria proiectantului – de invidiat.
În noua locuință s-au mutat după două săptămâni și au hotărât să marcheze acest eveniment împreună cu prietenii. Era sâmbătă seara. Deși primise invitație la petrecerea dată de soții Romanescu, Bogdan se scuză că va întârzia puțin, fiind nevoit să intervină urgent într-o operație chirurgicală.
Maria simţea de ceva timp nevoia să se descotorosească de multe dintre lucrurile care îi aparținuseră pictorului. Începuse să scotocească peste tot și să se debaraseze de amintirile care îi produceau tristețe. Îmbrăcămintea a împărțit-o vecinilor şi săracilor, câteva obiecte de mobilier au fost înlocuite, iar cărțile îngălbenite din bibliotecă aveau să fie transferate în pod. Făcea acest lucru cu meticulozitate pentru a da o notă tinerească locuinței. Acum profita de timpul rămas până la sosirea lui Bogdan și continua să golească un întreg raft de cărți pe care le pusese pe covor. Și ea se așezase în genunchi, răsfoindu-le, parcă promiţând că nu le va înstrăina de tot și că vor face parte din aceeași familie… Deodată, dintre coperţile din piele neagră ale unui album de artă, căzu o scrisoare. Recunoscu imediat scrisul de mână și semnătura tatălui ei: Dorin Cristache. Un tremurat intens îi cuprinse corpul. Era datată cu o zi înainte de sinucidere. Parcurse cu privirea frazele de început în care predomina ideea de rămas-bun. Apoi urmau câteva rânduri pe care cineva le subliniase, ca şi cum, dacă ar fi dat de ele, o ursitoare bună să le şteargă:
”Am aflat că Maria nu este fiica mea, ci a doctorului Eusebiu Moraru de la sanatoriul din Sibiu. În toți acești ani am fost ca și singur. Zadarnic mi-ai oferit de toate, tată, fericire n-ai putut să-mi dai. Știu că o divinizezi pe Maria, și eu am iubit-o și o iubesc la fel de mult, dar mi-e sufletul împovărat de greșeli. Adevărata mea fiică, Tania, cea pe care ne-ai interzis s-o aducem pe lume, trăiește. Am dat-o spre înfiere, atunci, în anii studenției, însă noii părinți nu ne-au dat voie să ținem legătura cu ea. Ne-am canalizat întreaga dragoste spre Maria, și noi, și tu. Acum aflu că am crescut copilul altui bărbat în timp ce al meu cine știe ce viață duce. Voi lăsa această scrisoare prietenului meu, Moise Radu, pe care îl voi ruga să ți-o înmâneze peste ceva timp. Acum poate vei fi afectat de dispariția mea…”
Începuse o furtună. Vântul izbea cu putere ferestrele deschise. După ce reuși să le închidă, Maria se opri oarecum speriată. Nu ştia ce să facă. Parcă urgia de afară se mutase în sufletul ei… Privi ceasul. Era ora cincisprezece și treizeci de minute. În minte începuseră să se deruleze scene din adolescenţă înspre clipa de azi. Trăise într-o magie permanentă, nu-i lipsise decât tatăl pe care nu-l înțelesese de ce a făcut acel gest necugetat. Cui îi datora toate acestea? Emiliei Cristache? Femeia care a purtat pe suflet o piatră cât roata carului?!… Puse mâna pe telefon și o sună:
– Ești acasă, mamă? o întrebă îndată ce auzi foșnet în receptor.
– Da, draga mea, sunt acasă. Dar ce s-a întâmplat? Pari agitată. Ce-i cu tine?
– Nimic. Doar că nu mă simt prea bine… Bogdan n-a venit… Mi-a comunicat că va întârzia.
– Nu cumva…
– Oh, nu! Dacă te duce gândul la o a treia persoană, indiferent din ce parte ar veni… Nu! Altceva însă voiam să te rog: în seara asta suntem invitați la niște prieteni, inaugurează noua lor locuință. Nu prea am chef să stau. Aș vrea să vii cu noi, astfel am avea motiv să nu întârziem prea mult. Vom spune că trebuie să mergem cu tine undeva… Găsim noi unde. E și Tania acolo.
– Știi că nu-mi prea plac evenimentele mondene. Nici la Bogdan n-am fost… Mai şi plouă afară…
– Te rog, se alintă fata. Astăzi vei face excepție, da?
– Bine, dar nu vom sta mult.
– Vom trece să te luăm.
Ștefan și Tania sosiseră primii. Tania se împrietenise rapid cu Adela și începuseră să povestească de parcă mai rămăseseră de aerisit doar amintiri din trecutul cu gust amărui.
– Te-ai obișnuit aici, constată Adela, după un timp. Ești o femeie puternică. Mi-a povestit mama cât de grea ți-a fost copilăria.
– A trecut… Acum am toată viața în față. Și, mai ales, am o soră de care nu m-aș depărta pentru nimic în lume… În curând va fi nunta ei cu doctorul Davidescu. E fericită și sunt fericită!
– Ștefan pare un om plin de noblețe și respect, concluzionă tânăra.
– Domnul mi l-a scos în cale.
– Formați un cuplu minunat. Mă bucur pentru fericirea voastră. Dar cum l-ai cunoscut, Adela?
– El a venit și m-a căutat în satul pierdut printre coline. M-a surprins faptul că un străin s-ar putea interesa de existența mea neînsemnată, darămite un scriitor?…
– Te-a căutat așa… pur și simplu?
– Un scriitor îşi confruntă adesea imaginaţia cu realitatea… Are mereu nevoie de detalii… Tudor îi spusese cu ceva timp în urmă despre existența lui Georges. Mama mea naturală vorbise cu Anca, fosta relație a lui Ștefan, despre mine.
– Cum așa? Erau prietene?
– Nu pot spune asta. Însă ideea că bunicul ar mai avea un fiu a determinat-o să se destăinuie acelei femei pe care o întâlnise de câteva ori la Tudor. Ba mai mult, i-o recomandase un vechi prieten, convingând-o că Anca duce cu bine planurile la capăt. Dorea să mă găsească, să intru și eu în scenă cumva. Realizez că mama avea inima strânsă și căuta o soluție să repare greșeala vieții ei. A riscat și a avut încredere în acea femeie… N-avea alternativă.
– Dar Ștefan?
– Numai bine că Anca nu s-a descurcat singură. Eu mă mutasem din acea localitate, deoarece tatăl meu s-a recăsătorit. Pierzându-mi urma, i-a cerut ajutorul lui Ștefan. Intuiția și perseverența lui au dat rezultat…
Mihai, ca bună gazdă ce se dorea, se plimba printre invitați și avea impresia că tot nu este destul de festiv. Adela îi arunca zâmbete, voind parcă să spună: ”E bine așa. E destul de bine!…” Și Ilona era atentă ca toți cei prezenți să se simtă cât mai confortabil.
(Va urma)
Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”
