”Promisiunea de joi (28)” de Gina Zaharia

164
gina zaharia roman politist promisiunea de joi final leviathan

rubrica roman foileton leviathan.roÎn sfârșit, și-au făcut apariția și ultimii invitaţi: Maria Cristache și Bogdan Davidescu, însoțiți de Emilia Cristache. Deși sosiseră cu ușoară întârziere, iar gazda fusese anunțată că Maria va veni însoțită și de mama ei, Ilona tresări când dădu cu ochii de Emilia. Și aceasta avusese o reacție asemănătoare, greu de stăpânit.

După ce-şi invită oaspeții în living, se apropie de Mihai și-i zise în șoaptă, dar apăsat, privind spre Emilia:

– Ea este femeia care l-a omorât pe pictor!

– Vino cu mine, te rog!

Mihai își luă soția deoparte, speriat că Ilona retrăiește momente din sanatoriul acela, exact acum când trebuia să creeze tuturor celor prezenți o atmosferă plăcută.

Gina Zaharia
Gina Zaharia

– Sunt convinsă că este ea, Mihai! E femeia care m-a dus în noaptea aceea, la cascadă. Fusese înaintea mea acolo, apoi m-a dus pe mine, să arunce vinovăția asupra mea. De multe ori am văzut-o la spital cu doctorul Moraru!

Lui Mihai îi trecu prin minte imaginea medicului din seara în care aflase că Ilona fugise din sanatoriu. Îl văzuse pălind, exprimându-și furia prin gesturi și cuvinte necontrolate. În mintea lui se formau diferite conexiuni. Arborele greșelilor își înălța ramuri din ce în ce mai puternice.

Emilia făcu câțiva pași, având impresia că stă pe ace. Aruncă la întâmplare câteva zâmbete forțate, apoi se adresă Mariei:

– Nu-mi place aici, aș vrea să plec.

– Nu, mamă, trebuie să rămâi. Te sperie Ilona, nu-i așa? o întrebă cu glas tremurat.

Dan Simionescu se apropie de gazde. Maria nu-și mai putea stăpâni emoțiile. Bogdan o privi mirat. Lacrimile îi înnegurau ochii, roind sălbatic. Cei prezenţi își ațintiseră privirile spre ea. Stârnise curiozitate, mister. Emoționată, scoase o hârtie împăturită din geanta lăsată pe fotoliu și se adresă tuturor:

– Aș vrea să vă citesc ceva. Nu-i o ocazie nimerită pentru asta şi nici mediul perfect, dar sper că nepreţuitele noastre gazde nu mă vor condamna prea tare…

Tensiunea era prea mare, pentru ca cineva să protesteze fără a risca să fie linşat… Nimeni nu bănuia ce avea să le spună Maria.

– Te-ascultăm, îndrăzni Mihai, din poziţia de gazdă.

– Iartă-mă, mamă, începu tânăra, fixându-şi privirea pe chipul Emiliei Cristache, dar minciuna și nedreptatea mă sperie, iar conștiința mă obligă să fac acest gest. Această scrisoare aparține fostului tău soț, Dorin Cristache. Spun fostului tău soț fiindcă tocmai dezvăluie faptul că eu nu sunt fiica lui, așadar nici nepoata renumitului pictor Tudor Cristache…

Se făcuse o liniște mormântală. Maria începu să citească, oprindu-se din când în când și oftând. Tania arunca săgeți spre cea de la care aștepta mângâierile nedăruite atâția ani. Chipul Emiliei se întunecase și parcă îmbătrânise brusc. De fapt, toți cei prezenți o sfâșiau din priviri și, în același timp, admirau curajul Mariei de a-și trăda mama. Dan Simionescu urmărea cu atenție reacțiile Emiliei. Fusese pe lista lui încă de la început: observase absența acesteia de la petrecerea socrului său, apoi prezența, aproape forțată, la înmormântarea pictorului, evitarea de a-l întâlni pe aleile cimitirului și de a schimba măcar câteva cuvinte, aşa cum procedase fiica ei…

Când Maria a terminat de citit, pe față avea minuscule boabe de transpiraţie. Se descheie la taior și încercă să-și pună un pahar cu apă. Îi tremurau mâinile îngrozitor. Paharul căzu pe masă.

– N-am avut de ales, draga mea, zise, cu glasul înecat în lacrimi, Emilia. Am vrut să-ți ofer tot ce e mai bun pe lume… însă nu știu cum a aflat Dorin.

– Cu ce preţ, mamă?!

Emilia strânse umerii a căinţă.

– Dar domnul Moraru? interveni comisarul.

– Era căsătorit, n-a vrut niciodată să-și părăsească familia.

– Și Moise Radu?… o întrebă Dan pe Emilia. Susţinea mereu că a fost prieten bun lui Dorin Cristache, dar l-a şantajat pe Tudor, cu scrisoarea… Așadar?…

– În ziua anterioară petrecerii, reluă Emilia destăinuirea, m-am întâlnit cu Tudor. Dimineața devreme. Nu l-am sunat, m-am dus direct la el acasă. Nu am stat mult. Știam că are niște oameni care îngrijeau locuința și n-aș fi vrut să mă vadă acolo. Am discutat despre Georges, lucru care l-a deranjat pe bătrân. Nu doream să-și împartă moștenirea și cu acesta. Atunci Tudor mi-a reproșat că a crescut fiica altui bărbat și că dorește să-i aduc adevărata fiică a fiului său. M-am prefăcut că nu știu nimic. Mai mult, i-am adresat cuvinte jignitoare, pe care le-am accentuat cât am putut. Mi-a spus să nu vin la petrecerea lui, că-i stric buna dispoziție. M-am conformat, însă mi-am pregătit planul. Voiam să-l duc la Zăvoaia şi să-l oblig să facă testamentul după gustul meu! Când Maria l-a dus acasă, după petrecere, eram acolo. Parcasem mașina pe strada perpendiculară celei principale, să nu mă observe. Am așteptat până când fiica mea s-a depărtat și am bătut la ușă. A întrebat cine este și i-am spus, subţiindu-mi vocea: Maria. Când a dat cu ochii de mine a avut o ușoară ezitare:

– Ai zis că ești Maria!

Am izbucnit în plâns:

– Tudore, ajută-mă, te rog! Maria a avut un accident.

Pictorul s-a speriat:

– Cum așa?!

– Am sunat-o și i-am spus că nu este nepoata ta şi că trebuie să afle adevărul, mai ales că intenţionezi să faci testamentul pe numele ei. ”N-aș vrea să mă judeci mai târziu!” am motivat.

– De unde știi de accident? a întrebat Tudor.

– M-a sunat cineva de pe telefonul ei, spunea că este în apropiere de Zăvoaia. Nu știu ce caută acolo. Vino te rog și spune-i că pentru tine e aceeași. Are nevoie de tine. Te rooog!

L-am implorat cu lacrimi.

– Să mergem atunci, hotărî Tudor.

– A urcat în mașina mea și am pornit spre Zăvoaia. Pe drum i s-a făcut rău. I-am dat niște medicamente. După ce le-a luat, s-a simțit și mai rău. Ajunseserăm la vilă.

– Unde e?! abia şopti el.

– Nu știu, o fi pe aici. Poate la cascadă. Hai s-o căutăm. Dar ție ți-e rău, Tudore! Poate un pic de aer ți-ar face bine…

Nu era nimeni prin preajmă. Satul se cufundase într-o liniște cumplită. Am ajuns la pârâu. Tudor dădu cu apă pe față, dar se clătina din ce în ce mai tare… A căzut cu fața în jos și l-am lăsat acolo. Am urcat în mașină și l-am sunat pe doctorul Eusebiu Moraru. L-am rugat să-mi dea o femeie din sanatoriu, oricare, s-o duc lângă Tudor, să amestec eventualele urme de paşi. Întâmplarea, sau nu, a făcut să mi-o dea tocmai pe Ilona. Nu realiza de ce trebuia să facă acea plimbare în toiul nopții, dar s-a bucurat când s-a simţit liberă… Admira năucă peisajele în lumina lunii… Am ajuns fără probleme, am oprit mașina și am îndemnat-o să meargă la cascadă, că acolo e și mai frumos. I-am dat cutia cu pastile, să-i rămână amprentele pe ea, dacă tot s-a ivit ocazia… Am urmărit-o vreme de câteva minute și am văzut că se așezase pe o piatră și se uita nepăsătoare la Tudor. Nu schițase niciun gest întru salvarea acestuia. De undeva de pe deal, cobora o umbră, cu trei câini după ea. Nevoită, am plecat cu mașina, dar după câteva minute m-a sunat iarăși doctorul și m-a întrebat ce-am făcut. Mi-a poruncit să mă întorc şi să văd ce se întâmplă. Femeia însă venea pe jos spre oraș, fără să-i pese că era întuneric și că în fața sa se întindea un drum necunoscut. Am invitat-o în maşină. A urcat și am adus-o înapoi la sanatoriu. Am lăsat-o lângă o poartă de serviciu, încuiată la acea oră, apoi m-am întors acasă…

Întreaga asistență încremenise. Maria se apropie de Tania și o strânse la piept:

– Totul e al tău, draga mea, zise Maria. Nimic nu-mi mai aparţine. În curând ne vom muta de la Zăvoaia. Am alături pe cel mai drag om din lume și sunt bogată!

– Nu, surioară! N-am să uit când te sfătuiai cu avocatul cum să împarți cu mine, cât mai cinstit, moștenirea bunicului. M-ai primit în viața ta cu brațele deschise, așa te voi primi și eu acum. Nouă ne ajunge casa de la oraș, nu-i așa, Ștefan? Vom continua ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Doar o parte a sufletului este secătuit de durere…

Bogdan număra pașii prin cameră:

– Tu ai bănuit corect, scriitorule!… Şi-mi scot pălăria în faţa ta! De când am citit acolo sus, la munte, am tot sperat să te înșeli…

– Tudor îmi repeta destul de des că se teme de Emilia… Şi totuşi nu mi-a spus niciodată ce scria în acea scrisoare. I-a dat însă dreptul Mariei, acum, aici… Dar cifrul de la bancă? întrebă, la rândul lui, Ștefan, privind spre Emilia.

– Care cifru? Nu știu nimic! se apără aceasta, sperând la o cât mai mare clemenţă.

– Nu știe! adeveri comisarul. Actriţa Valeria Stoicescu, doar dacă va dori, ne va spune unde este acel seif. Tudor Cristache promisese acea sumă de bani lui Georges, crezându-l fiul său. Ucis, nu a avut timp să ia vreo decizie în această direcţie. E bine că nu au ajuns pe mâna şantajiştilor şi a traficanţilor de droguri…

– Dacă artista îşi menţine hotărârea, banii îi vom dona clinicii ”Med Heart”, în sprijinul copiilor cu autism! hotărî Tania.

Emilia își încleștă pumnii pe spătarul scaunului de care se sprijinea, își mușcă buzele, apoi şopti:

– Asta a fost…

Într-un colț al camerei tremurau câteva pânze de păianjen peste tăcerile arse pe rug…

Sfârșit

Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”

”Promisiunea de joi (2)”

”Promisiunea de joi (3)”

”Promisiunea de joi (4)”

”Promisiunea de joi (5)”

”Promisiunea de joi (6)

”Promisiunea de joi” (7)

”Promisiunea de joi (8)”

”Promisiunea de joi (9)”

”Promisiunea de joi” (10)

”Promisiunea de joi (11)”

”Promisiunea de joi (12)”

”Promisiunea de joi (13)”

”Promisiunea de joi (14)”

”Promisiunea de joi (15)”

”Promisiunea de joi (16)”

”Promisiunea de joi (17)”

”Promisiunea de joi (18)”

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.